Vorbeşte neîncetat de la micul dejun, sufocându-mă cu comentariile, iar ritmul vocii ei îmi face tâmplele să zvâcnească.
Încerc să fac un efort şi n-o mai aud, ca să mă gândesc.
Nu poate fi o coincidenţă că aceasta a fost cândva patiseria preferată a mamei. De ce este sigla localului o pasăre roşie?
— Pasărea este o siglă nouă, spune Feng, făcându-mă să tresar. Au început s-o folosească de vreo două săptămâni. Înainte, aveau o semilună – acum cercul vrea să însemne o lună plină.
Mi se ridică părul de pe ceafă.
— De ce au schimbat-o?
— Am întrebat-o şi eu asta pe proprietăreasă, deunăzi. Pare-se că a iubit păsările dintotdeauna şi, în ultimele săptămâni, a tot văzut o pasăre roşie zburând peste oraş. Crede că înseamnă noroc.
Pasărea. Mama. Prin urmare, şi alţi oameni au văzut-o.
Inima mi se umple de o speranţă brun-roşcată, crudă. Ştiam că
trebuia să vin. Ştiam că o s-o găsesc.
Dacă femeia a văzut pasărea zburând pe deasupra oraşului, atunci poate că e nevoie să mergem într-un loc cu o perspectivă mai bună.
Trebuie s-o văd eu însămi.
Îmi revin în minte spusele tatei. Unul dintre cei mai înalţi zgârie-nori din lume.
— Feng, ştii unde-i turnul cel mare?
Clipeşte un moment nedumerită.
— Vrei să spui Taipei 101?
— Da, ăla. Turiştii sunt lăsaţi să urce în vârf?
— O, desigur, are un observator!
Pare înviorată de interesul meu spontan.
— Poţi vedea tot oraşul în toate direcţiile…
— Grozav, răspund eu. Putem merge acolo? Chiar acum?
Când ieşim în stradă, un măr se rostogoleşte la picioarele mele. Nu
88
este nimeni în direcţia de unde a venit.
Waipo mă opreşte să mă aplec şi să iau fructul, mormăind insistent ceva.
— Spune să nu-l atingi, traduce Feng. S-ar putea să iei o fantomă
după tine.
— O fantomă? repet eu.
— Le place să se agaţe de oameni.
Mă uit îndărăt la măr, în timp ce ne îndepărtăm. Reflectă lumina soarelui, coaja lui cerată strălucind ca un zâmbet. Nu pot să nu mă
gândesc că arată exact ca un golden.
Waipo mă strigă şi, pentru o clipă, vocea ei sună ca a mamei.
Ea nu realizează că fantoma este deja cu noi.
Observatorul din turnul Taipei 101 ocupă etajele 88-91, de unde poţi vedea tot oraşul prin pereţii de sticlă. Clădiri în miniatură. În depărtare, straturi de munţi ca nişte trăsături de pensulă delicate într-o acuarelă, cel mai îndepărtat fiind înceţoşat şi dispărând în nori.
Este o juxtapunere ciudată: oraşul atât de bine împachetat, totul construit atât de strâns – şi, dincolo de el, verdele şi albastrul pădurilor luxuriante.
Feng nu tace o clipă. Turuie încontinuu tot felul de detalii turistice.
— Turnul e singurul absorbant de şocuri la vânt din întreaga lume, expus ca să-l vadă oamenii. Articulaţiile de oţel practic reechilibrează
orice mişcare a clădirii cauzată de vânt…
Am dat roată terasei de patru ori şi nimic. Nici urmă de pasăre.
