Să se liniştească toate!
Aşa simţim când vrem să ajungem la capăt? Acesta este felul de existenţă care a condus-o pe mama să devină pasăre?
Afară se aude un sunet ritmic – care devine din ce în ce mai desluşit. Bătaia de aripi. Sar în sus, smucesc draperia.
Nimic. Numai bănuţul strălucitor al lunii şi o idee de nori de culoarea cafelei în spatele ei, neancoraţi.
Poate că, dacă ies afară, va veni la mine aşa cum a venit când eram acasă.
Fără să aprind luminile, umblu prin apartament, picioarele goale permiţându-mi să mă mişc fără zgomot. Mă opresc doar ca să
pescuiesc o pereche de sandale, dar fără să le încalţ decât abia după
91
ce ies pe uşă.
Aerul de afară este la fel greu şi îmbâcsit ca peste zi, luminile fluorescente ale felinarelor aruncând raze fantomatice pe alee. Mă
postez la cea mai apropiată intersecţie şi aştept să-mi dau seama dacă
aud aripile. Aştept un fel de semn. Un sunet sau un miros. O viziune.
Orice.
Nici dacă îmi mijesc ochii, nu pot vedea nimic mişcându-se pe cer.
Totul este întunecat, neclar şi liniştit. Aleile din apropiere sunt tăcute şi pot desluşi vuietul îndepărtat al traficului, maşinile circulând.
Sunt atât de sigură că totul e pustiu, încât atunci când mă întorc şi văd un om stând pe partea cealaltă a străzii, sub un copac, aproape că
îmi sare inima din piept. Se uită la mine lung, nemişcat, cu mâinile pe lângă corp. Aştept să plece, dar n-o face, aşa că, până la urmă, eu sunt cea care-mi întorc privirea şi mă îndrept către apartament. Nu-mi place ideea că o să vadă unde locuiesc, dar când mă uit din nou peste umăr, el nu mai e.
Nu este nicio adiere, dar copacul sub care a stat foşneşte uşor şi, pentru o secundă, mi se pare că văd un soi de pâclă mişcându-se printre crengi. Dar dispare. Copacul rămâne neclintit, şi sunt doar eu pe alee.
Sus, în camera mea întunecată, mă aşez pe pat. Se întâmplă într-o fracţiune de secundă, într-o clipire: ochii mi se închid şi, când se deschid din nou, camera este luminată ca ziua, tavanul atât de alb, că
străluceşte – cu excepţia crăpăturilor ca nişte linii de tuş care se ramifică în toate direcţiile deasupra mea. Sunt la fel de zimţate ca şi fulgerul, ca şi când ceva greu a lovit plafonul din cealaltă parte şi a încercat să pătrundă în camera mea. Liniile sunt atât de subţiri, atât de negre – de parcă dincolo de tavan n-ar exista decât un abis care sfidează gravitaţia. Vântul suflă tare în urechile mele, făcându-mi pielea ca de găină.
Nu are niciun sens.
Clipesc din nou şi camera este întunecată la loc. Degetele mele bâjbâie să aprindă veioza. Tavanul este cât se poate de neted. Nu se vede nicio crăpătură. Nu suflă niciun vânt, nu se aude niciun sunet.
Doar inima mea bătând toba, bătând toba.
92
27
Limbile ceasului strălucesc verde-extraterestru. Este 4:12
dimineaţa. Are vreun rost să mai încerc să dorm? Secundele ticăie din ce în ce mai tare, răsunând în urechile mele.
Apoi, peste pulsul ceasului, aud din nou. Bătaia de aripi, slabă, în depărtare. Aprind veioza. Îmi dau picioarele jos din pat.
Zgomotul a încetat.
Picioarele mă poartă peste podeaua rece ca luna ca să deschid acelaşi sertar ca înainte. Întind mâna dincolo de punga de patiserie împăturită, spre cutia cu tămâie. Pana este încă aici, uşor curbată, zici că doarme. O scot, ţinând-o cu două degete.
Încă încerc să aflu de ce pasărea mi-a adus tămâia – dacă o să mă
conducă la ea. Sau dacă este pentru a mă face să înţeleg.
Vreau să vă amintiţi
Aprind chibritul. Ating cu beţişorul de tămâie – vârful lui arzând liniştit ca tăciunele – de lamela penei.
Urmează un sfârâit. Porneşte dintre degetele mele şi se înalţă, zgomotul învăluindu-mă şi umplând camera. Pana devine dintr-odată
fierbinte ca scoasă din cuptor, dar nu pot să-i dau drumul; degetele îmi sunt înţepenite.
O panglică de fum negru se ridică şi se întinde ca o caramelă, purtată de un val de aer pe care nu-l pot simţi…
lată vârtejurile! Iată răsucirile! Iată schimbarea luminii şi a culorilor!
Camera se întunecă.
