Mai întâi, m-am îndrăgostit de casa lui Caro. Garajul lor era extraordinar, ticsit cu şevalete, picturi, borcane cu pensule, prelate şi ţesături pline de culori, un coş plin cu haine de lucru. Toate ale lui Mel. Nu mi-am putut stăpâni gândul: Cum ar fi casa mea dacă mama ar fi mereu veselă şi tata ar face şi el artă?
Jos, în pivniţa cu ieşire separată, Caro avea propriul spaţiu de lucru. Corpuri de bibliotecă din lemn aliniate pe lângă pereţi, dar, în loc de cărţi, rafturile erau înţesate cu aparate foto, obiective şi alte echipamente.
— Incredibil! am spus eu. Eşti fotograf?
— Ei, a răspuns ea cu timiditate, majoritatea ăstora au fost ale bunicului. El m-a molipsit.
Am urmat-o într-o altă cameră. Acolo era mult mai întuneric – fără
lumină naturală, doar cu două becuri fixate în tavan.
Pereţii erau acoperiţi cu fotografii alb-negru, portrete de fete făcând lucruri diverse. Una croşetând. Una aplecată ca să-şi lege şireturile. Alta în timp ce-şi rădea părul de pe picioare. Câteva arcuindu-şi corpurile în dans.
— Uau! am exclamat. Tu ai făcut astea? Sunt extraordinare!
— Mulţumesc, a zis Caro, stânjenită.
O fată apărea mai mereu şi părea cunoscută. Ceva la ea era deosebit – ceva mai senzual în felul în care era poziţionată, trunchiul întors, mâinile strânse cu graţie. Buzele ţuguiate, privirea plecată. Era fotografiată în felul în care da Vinci ar fi pictat o iubită.
Caro a observat că o studiam.
— Ea e Cheslin.
99
Mi s-a părut că văd o îmbujorare în obrajii ei.
— Voi două sunteţi…?
Am lăsat cuvintele în aer pentru că poate era nepoliticos să întreb.
— Ce? a întrebat ea, oarecum tăios.
— Ieşiţi împreună? am spus eu, ezitând.
— Ah!
Umerii i-au căzut.
— Da. Nu este evident? Mama crede că mă văd cu nouă fete în acelaşi timp, dar Cheslin şi cu mine suntem împreună de la începutul verii.
— Uau! am făcut eu din nou. Asta înseamnă… ceva timp.
M-am gândit la Axel şi Leanne, am încercat să mi-i imaginez împreună tot atât de mult timp. Mi s-a întors stomacul pe dos.
— Vreau să spun că regret ce a făcut mama. Sper că nu te-a făcut să te simţi inconfortabil. I-am mărturisit de curând orientarea mea şi cred că pentru ea a fost aşa o surpriză, încât i-a acordat o importanţă
mult prea mare.
Mi-a trebuit un moment ca să înţeleg că se referea la glumele lui Mel din ziua aceea în care mă conduseseră acasă cu maşina. Mă
întrebam dacă era rândul meu să mă scuz pentru mama mea. Pentru leşinul ei şi zăcutul pe podea. Pentru Caro şi Mel, care intraseră până
la genunchi într-o mlaştină de stânjeneală. Dar chiar trebuia să încerc să explic ce se întâmplase, când nici eu nu aveam habar?
Am tras aer în piept şi m-am forţat să zâmbesc.
— Nicio problemă. Mama ta este super.
Caro şi-a dat ochii peste cap.
— Toată lumea spune asta. Este cea mai bizară persoană.
— Şi noi cum suntem?
Am făcut semn spre tot echipamentul şi obiectele de artă din jurul nostru.
— Touché! a admis Caro.
Umerii mi s-au relaxat. Subiectul mama mea nu părea că riscă să
mai fie deschis, slavă Domnului!
În cealaltă cameră, ne-am instalat şevaletul unde era cea mai bună
lumină. Am petrecut ziua pictând detaliile care se învolburau în corpul „Iubitului Diabolic”, cum ne plăcuse să-i zicem lui. Ei. Lor.
100
