Încercam să-mi amintesc când o văzusem ultima oară pe mama râzând aşa. Ultima oară când a arătat la fel de fericită. M-am concentrat la zâmbetul larg al lui Gaelle, la cutele ca razele de soare ce se adânceau la colţurile ochilor ei, şi am încercat să transpun mintal trăsăturile mamei peste acea faţă lipsită de griji.
A doua zi, în timp ce pictam cu Caro, recapitulam în minte conversaţia de la cină. Nu mă puteam opri să nu mă gândesc la mama. La tata. La Axel şi la Leanne.
Caro era norocoasă să aibă aşa nişte bunici extraordinari în viaţa ei, să fie atât de apropiaţi încât să poată glumi despre lucruri ca sexul.
Arborele genealogic de carton pe care-l făcusem cu ani în urmă se întindea pe suprafaţa minţii mele. Proiectul ăla era de mult uitat, probabil reciclat de îndată ce fusese coborât de pe panou, dar continua să existe în mintea mea. Mi l-am imaginat dus la tocătorul de hârtie, unul dintre acelea care scuipau pătrăţele atât de mici, încât era imposibil să le reasamblezi.
— La ce te gândeşti? m-a întrebat Caro.
— Hm?
— Ai fost ciudat de tăcută. La ce te gândeşti?
— La nimic.
Am fost luată prin surprindere de întrebare şi n-am putut să
născocesc o minciună.
— Nu pare că e nimic.
A lăsat pensula jos şi şi-a şters mâinile pe şorţ.
104
— Hai! Vorbeşte!
— Tocmai… mă gândeam la bunicii tăi.
Ea n-a intervenit. Aştepta să continui.
— Eu nu i-am întâlnit niciodată pe bunicii din partea mamei. Nici măcar nu ştiu cum arată.
— De ce? a întrebat Caro.
— Aici este partea frustrantă. N-am idee. Părinţii mei nu-mi dau nicio explicaţie. Este ca… de la sine înţeles că n-o să-i cunosc. Nu am de ales. N-o să ştiu niciodată dacă sunt superîndrăgostiţi, dacă se urăsc, dacă sunt ciudaţi, dacă se scobesc în nas la micul dejun –
nimic.
— Fără supărare, a zis Caro, dar asta mi se pare foarte naşpa.
— Mie-mi spui?
Mi-am trecut o mână prin păr şi mi-am dat seama că probabil m-am mânjit de vopsea.
— Chiar dacă sunt oameni îngrozitori – dacă sunt sociopaţi sau mai ştiu eu cum – tot vreau să-i cunosc şi să judec singură. Cel puţin, ar trebui să ştiu de ce sunt izolată de ei.
— Şi ce ai de gând să faci în privinţa asta?
— Ai mei n-o să-mi spună nimic, am oftat eu.
— Atunci va trebui să afli singură.
Instinctul meu era să o las baltă, dar apoi m-am gândit: Era ceva de aflat?
Am dat încet din cap.
— Poate.
— Măcar trebuie să încerci, a mai spus ea, luând un tub cu vopsea şi storcând din el o cantitate mare de portocaliu. Şi ţine-mă la curent!
— Pot să te întreb altceva?
— Tocmai ai făcut-o.
Mi-am dat ochii peste cap.
— Tu şi Cheslin eraţi prietene înainte de a fi împreună, nu-i aşa?
Caro m-a privit de parcă ştia ce va urma.
— Pentru un timp. De ce?
— A fost vreodată… ciudat?
— Asta-i despre Axel Moreno, a spus ea.
Nu era tocmai o întrebare, aşa că nici nu am confirmat, nici nu am
