Mama mea este o pasăre.
Şi eu sunt doar o fetiţă.
O fată, o fiinţă omenească fără aripi – dar cu ceea ce se numeşte începutul unui plan.
Căci de ce mi-a fost dată tămâia, dacă nu ca să mă ghideze?
Trebuie să fie indicii în acele amintiri. Trebuie să existe răspunsuri la întrebările mele.
Waipo mi-a promis că o să mergem peste tot unde este important.
Locurile pe care mama le-a iubit. Locurile unde s-a plimbat, unde a găsit inspiraţie, unde s-a gândit la lucruri care au întristat-o, unde poate că şi-a lăsat urmele.
O să le vizităm pe toate. O să ard beţişoarele acelea negre ca tuşul.
O să caut fiecare indiciu, o să le adun laolaltă ca pe bucăţile unei hărţi rupte.
Pasărea vrea să fie găsită. Are ceva să-mi spună. Şi ăsta este felul în care o să ajung la ea. Sunt absolut sigură.
108
33
Ne îndreptăm spre un templu şi drumul de cărămidă prăfuită este înţesat de lume. Din când în când, un moped îşi face încet loc printre oameni şi, pentru un foarte scurt moment, deschide un spaţiu şi pot să zăresc ce este înainte. Miimi de secundă mai târziu, spaţiul se umple la loc. Oamenii curg ca firele de nisip într-o crăpătură din asfalt. Nu-mi pot imagina nicăieri în State un loc ca ăsta, cu mopeduri şi motociclete care să folosească trotuarul.
Merg aproape în spatele lui waipo, cu Feng după mine, strecurându-ne printre grupuri compacte. Capetele se întorc, privirile trec peste mine.
— Hunxie! aud pe cineva care nu catadicseşte să-şi coboare vocea.
Sânge amestecat.
— Shi ma? întreabă altcineva, nevenindu-i să creadă.
Trag aer în piept şi-mi grăbesc paşii, ca să fiu mai aproape de bunica. Apropierea de ea o simt ca pe un scut. Dacă n-aş ieşi atât de mult în evidenţă cu ochii mei deschişi la culoare, cu părul meu şaten şi şuviţa lui verde! Dacă aş fi fost crescută mai mult taiwaneză şi aş
putea într-un fel să le dovedesc acestor oameni că aparţin acestor locuri! Aici a fost casa mamei mele pentru prima jumătate a vieţii ei –
nu poate să fie puţin şi casa mea?
Îmi imaginez un văl negru-tăciune căzând în jurul meu şi separându-mă de aceşti oameni. Scoţându-mă din peisaj şi dându-mi câteva momente de singurătate liniştită şi minunată. Înghesuiala pare să devină mai mare cu fiecare pas înainte. Mă întreb dacă ăsta este motivul pentru care waigong a clătinat din cap când l-am întrebat dacă voia să ne însoţească – ştia că va fi aglomerat ca naiba.
Cărămizi roşii de-o parte şi de alta formează arcadă după arcadă, ca nişte guri deschise spre faţadele umbrite ale unor mici magazine şi chioşcuri unde se vând tot felul de lucruri. Îmi întind gâtul ca să văd mai bine: pensule de caligrafie, suluri de hârtie, bucăţi feliate de cerneală uscată. Bibelouri vintage şi cărţi poştale retro. Gustări, brioşe aburinde, plăcinte şi ceva ce arată ca tofu plutind într-o zeamă
109
albă. Ne înţepenim într-un zid de oameni şi arcada cea mai apropiată
începe să se curbeze şi să se răsucească. Umbrele ei se întunecă, devenind negre şi smolite. Se schimbă în silueta unei păsări cu aripile întinse…
— Leigh!
Bunica mă trage de cot. Mulţimea din faţa noastră s-a rărit puţin.
Clipesc şi mă uit în urmă – arcada arată normal. Capul meu este înceţoşat şi greu. Trebuie să fie de la lipsa de somn.
— Eşti bine? mă întreabă Feng.
Dau din cap.
— Sunt bine. Obosită.
— Schimbarea de fus orar?
— Presupun.
Sau poate că-mi pierd minţile.
Ne abatem pe o alee care este răcoroasă şi cenuşie, neatinsă de soarele nemilos, şi ieşim din nou la drum deschis.
Waipo arată către templul magnific. Acoperişuri suprapuse, roşii, cu colţurile întoarse în sus. Dragoni de piatră cu gurile deschise şi gheare încovoiate, de strajă în locurile cele mai înalte. Lanterne aprinse, de culoarea focului, atârnate de streşini, înşirate ca planetele aliniate, cu ciucurii clătinându-se în vânt.
Ne croim drum, dincolo de fum şi de mulţime, ca să ajungem la trepte. Coloanele groase care susţin templul sunt sculptate minuţios, surprinzând detaliile animate ale oamenilor şi creaturilor.
— Toate înfăţişează evenimente diferite, spune Feng, arătând spre cea mai apropiată. Fiecare casetă spune propria poveste. Când eram copil, obişnuiam să născocesc eu poveştile despre ele. De obicei, erau doi oameni care se îndrăgosteau şi-şi croiau drum printr-o lume de monştri ca să poată să se găsească unul pe celălalt şi să fie împreună.
Waipo face semn în jur, degetele ei apucând lucruri invizibile în aer, în timp ce încearcă să-mi spună ceva. Nu înţeleg absolut nimic.
