Sentimentul verde se încinge şi se strânge în jurul meu precum o scoică, precum o armură şi înghit, lăsând jos lingura.
— De ce?
— De ce nu? spune ea, cu vocea un pic prea veselă. Cred că
tradiţiile de familie sunt importante.
— Avem o mulţime de tradiţii, replic eu.
— Dar nu ai niciuna cu Popo, spune ea.
Nu ştiu ce să răspund la asta. Waipo şi waigong se uită la mine aproape cu nerăbdare, chiar dacă ştiu că nu au urmărit conversaţia. Ei nu înţeleg ce discut eu cu Feng.
— Poate să fie o tradiţie pentru noi toţi, încearcă Feng din nou.
Gândul că ea se include în această familie în care eu de-abia simt că am un loc mă face arămie şi rea. Ridic ceaşca de ceai şi suflu în ea, lăsând aburul să-mi lovească faţa.
După ce cojile fructului au rămas goale şi când noi toţi am servit cam opt porţii de ceai, o urmez pe waipo înapoi în bucătărie.
Împreună, spălăm ceştile şi lingurile, punem lucrurile înapoi în dulapuri. Când vrea să ia ceainicul, îi fac semn şi ea zâmbeşte, înţelegând că o să mă ocup eu.
Când nu se uită, adun frunzele folosite în pumn şi le înfăşor într-o cârpă, pentru mai târziu.
115
35
Plecăm din nou, la timp pentru slujba de seară la un templu budist, unul despre care Feng spune că este foarte important.
Mergând în spatele bunicii, pot vedea tensiunea din umerii ei. Mâna îi alunecă pe balustrada balconului, coborând doar atunci când aproape dă peste mătasea strălucitoare a unei pânze de păianjen.
Acest templu este construit din piatră de un alb curat şi are acoperişuri de un verde-stins. Dragoni şi alte creaturi mitice încoronează streşinile întoarse, privind în jos ca nişte gardieni. Un dragon îşi mijeşte ochii la mine.
Clipesc insistent, încerc să gonesc imaginea. Nu pot scăpa de sentimentul că mă urmăreşte. Avertizându-mă.
O călugăriţă în robă cafenie se înclină în faţa noastră, oferindu-ne beţişoare de tămâie.
— Amituofo, spune ea, apăsându-şi palmele una de alta şi lăsându-şi bărbia în piept.
Amituofo, vocea ei atât de liniştitoare, de parcă acele patru silabe netezeau ridurile lumii, punând totul în ordine din nou.
— Popo spune că obişnuiau să vină mereu aici împreună, îmi zice Feng. Ăsta este templul unde mama ta petrecea cel mai mult timp.
Aici este spiritul ei.
Ultima parte îmi repune atenţia într-o concentrare maximă.
— Ce înseamnă asta?
Waipo arată către o cămăruţă unde stă un sfânt de aur într-o cutie de sticlă de la podea până la tavan, strălucind ca o piesă de tezaur. De fiecare parte a lui: sute de plăcuţe de lemn, pictate în culoarea gălbenelelor.
— Acele tablete galbene poartă numele morţilor, spune Feng. Ea ştie că numele ei este scris aici. Aici zăboveşte spiritul ei.
Aici zăboveşte spiritul ei.
Ochii mei cercetează încăperea, căutând cea mai mică bucăţică de roşu, vânând o pană, o umbră, orice.
Mama mea mama mea mama mea.
116
De-a lungul podelelor se scurge deodată un bubuit jos de tobe.
Tonurile rotunde ale clopoţeilor de percuţie se arcuiesc în aer, curcubeie de sunet. Şi apoi vocea amplificată a unui călugăr se înalţă
ca un val. O sută de voci îi urmează într-un cor, urmărind suişurile şi coborâşurile cântecului, fără să pară o melodie adevărată.
— Scandează sutre pentru cei care au murit. În special pentru cei care nu au împlinit încă patruzeci şi nouă de zile, spune Feng.
Dau din cap, neînţelegând.
— Patruzeci şi nouă de zile?
— După moarte, o persoană are patruzeci şi nouă de zile ca să-şi înţeleagă şi accepte karma şi să renunţe la lucrurile care-o leagă de această viaţă – oameni, promisiuni şi amintiri. Apoi face tranziţia. De aceea templul păstrează tabletele galbene timp de patruzeci şi nouă
de zile. După perioada asta, sunt arse.
