Nu mai avusesem o conversaţie adevărată cu Axel de mult timp.
Chiar şi mama mă întrebase de ce el nu mai venea pe la noi când ea făcea colţunaşi cu cepşoară sau gofre.
— Are o prietenă, mamă, m-am răstit eu. Are lucruri mai bune de făcut.
Pe faţa ei a trecut o umbră de întristare grena, înainte de a se însenina la loc.
— Înţeleg.
Prima săptămână a vacanţei de iarnă a adus o bătaie familiară în uşa noastră, ritmul urcând scările în sus ca un vis. Stăteam pe burtă, desenând un aparat foto vechi împrumutat de la Caro.
Îmi imaginasem eu bătaia în uşă – eram sigură. Toată dorinţa ascunsă se manifesta sub o formă de psihoză. Încheieturile degetelor apăsau cărbunele mai tare pe pagină.
Apoi aceeaşi bătaie s-a auzit la uşa mea. Era atât de zăpăcitoare, că
aproape am rupt pagina din caiet.
— Intră?
Nu mi-a plăcut deloc cum mi-a scăpat cuvântul din gură, ca o întrebare. Uşa s-a deschis şi a apărut Axel, în cămaşa lui verde pădure. Părul lui, închis la culoare şi ondulat, era mai lung decât i-l văzusem vreodată. Se aranja frumos, încadrându-i faţa. Câteva şuviţe îi cădeau pe frunte ca săgeţile încercând să-mi atragă privirea spre ochii lui.
— Bună, Leigh! a spus el, ca şi când nu se întâmplase nimic în ultimele luni.
122
M-am uitat lung la el.
— O, îmi place rozul, a spus Axel, arătând către şuviţa colorată din părul meu. Ţi-ai vopsit-o de curând?
Voiam să-i răspund cât mai detaşat. În schimb, ceea ce mi-a ieşit a fost:
— De ce eşti aici?
S-a strâmbat. A încercat să zâmbească, crispat.
— Nu mai am voie să vin aici?
— Nu, vreau să zic că ai voie.
M-am ridicat şi m-am întrebat dacă părul meu era ciufulit. Îl periasem azi? Am hotărât că nu-mi păsa.
— Se pare că mononucleoza ta a dispărut. I-ai dat-o înapoi lui Leanne sau ce?
A părut rănit.
— Mononucleoza nu lucrează aşa.
— Da, am spus. N-am cum să ştiu. Ea ce mai face? Leanne? Sau o alinţi Lee?
A deschis gura să răspundă, dar a închis-o la loc. Iar când în cele din urmă s-a hotărât să vorbească, vocea îi era foarte liniştită.
— Nu i-aş spune niciodată aşa.
— Pentru ea îţi laşi părul să crească?
Axel a râs forţat.
— Glumeşti? Nu-i plăcea deloc. Ar fi preferat o tunsoare militară.
Eu sunt motivul pentru care îmi las părul să crească aşa.
— Nu-i plăcea? Trecut?
— Ne-am despărţit, a spus, cu o ridicare din umeri. Săptămâna trecută, de fapt.
Jumătate din mine a fost uşurată, iar cealaltă jumătate, supărată ca naiba. M-am dat jos din pat şi m-am ridicat drept.
— Se presupune că eu sunt cea mai bună prietenă a ta, ştii?
Faţa lui Axel s-a făcut cenuşie.
— Leigh…
— Eu nu sunt o roată de rezervă, nu sunt cineva care poate fi înlocuit.
— Ai dreptate.
— Este caraghios că ai încetat să mai fii prietenul meu pentru că ţi-
