— Incredibil! Serios, nu ştiu cum ţi-a venit ideea asta.
— Le-am gândit ca să meargă cel mai bine aşa, proiectate într-o bulă, a zis Axel, cu un zâmbet forţat.
A apăsat pe o tastă şi a început următoarea piesă.
M-am întins din nou pe spate şi am stat aşa, cu perna în braţe, în timp ce imaginile se deformau şi se schimbau. După câteva secunde, Axel s-a lăsat şi el pe spate, punându-şi hanoracul sub cap. Puteam să-i simt mirosul şamponului. Era un parfum reconfortant, care mă
făcea să doresc să-i ating părul. Am aruncat o privire spre el.
Dar el nu urmărea proiecţia. Se uita la mine. Ochii ni s-au întâlnit şi un val de căldură mi-a cuprins faţa. Nu mi-am mutat privirea.
127
38
De fiecare dată când mă desprind din aceste amintiri parcă mă
ridic la suprafaţa apei după aer. Încerc să scap de sentimentul că-mi retrăiesc viaţa. Încerc să mă gândesc la altceva, care nu are legătură
cu Axel. Pentru că, dacă mă gândesc la Axel, îmi revine în minte ziua aceea, pe canapeaua din subsolul lui, ziua în care mama a devenit o pasăre. Ziua în care totul s-a schimbat ireversibil.
Am nevoie de un altfel de aducere-aminte. Mă dor mâinile de cât am tăiat, aşa că pun jos tricourile şi foarfeca şi deschid sertarul cu tămâia şi chibriturile.
De când pana a ars şi mi-a arătat trecutul, am încercat să ghicesc cum funcţionează treaba asta. Primul beţigaş mi-a readus în minte lucruri pe care aproape că le uitasem. Dar când am aprins tămâia cu pana – a stârnit ceva în fum. Ceva diferit. A amestecat amintiri care nu erau ale mele, momente de care nu ştiam că se întâmplaseră.
Singură în camera mea, învăluită în liniştea insomniei, aprind un nou beţigaş de tămâie. Desfac cârpa umedă, scot mâna de frunze de ceai…
128
39
— FUM ŞI AMINTIRI —
O scânteie, culorile timpului se
schimbă.
O explozie de lumină şi un miros ca
fumul de lemn. Încet, ochii mi se
obişnuiesc cu întunericul. Sunt într-o
colibă, unde un foc scăzut arde într-o
vatră săpată în perete. Când mă întorc şi
privesc, unele piese sunt mai neclare
decât altele, culorile şterse, ca în vechile fotografii.
O femeie se mişcă sub o pătură uzată
pe un pat gros de iarbă uscată. Faţa îi este roşie de efort şi străluceşte de năduşeală.
— Este fată! anunţă moaşa de la picioarele patului.
Cu siguranţă nu vorbeşte în engleză, dar eu o înţeleg perfect.
Ridică nişte foarfece de oţel strălucitoare, le deschide larg ca pe nişte fălci şi retează cordonul ombilical cu un harşti sonor.
Mama întinde braţele spre ghemotocul cu membre micuţe care zvâcnesc.
— O fată, spune soţul ei. Pe asta o păstrăm?
Femeia îndepărtează o bucăţică de placentă de pe nasul copilului.
— Nu. Pe asta o vindem.
Culorile se schimbă, se întunecă. Un licăr şi o explozie aduc o nouă
lumină.
Aceeaşi femeie în uşa colibei, legănând copilul, care este mic, neştiutor şi înfăşat în cârpe. Chipul femeii este neclar şi gol, bărbatul de lângă ea arată dărâmat. El primeşte un teanc murdar de bani de la alt bărbat, chel, pe pajiştea din faţa locuinţei lor. Chelul ia copilul. O
