tranzacţie uşoară, lăsând inimile neimplicate.
Bărbatul chel duce copilul peste câmp, printr-o pădure. Dincolo de pădure, sus pe munte. Şi, înăuntrul propriei lui colibe de chirpici,
129
arată fetiţa soţiei. Ea mai leagănă un prunc în braţe, ajutându-i gura să-i găsească sfârcul şi să-l hrănească.
— Cum s-o numim pe noua noastră fiică? întreabă bărbatul.
— Yuanyang, răspunde ea, legănându-se.
— Ca păsările7? întreabă bărbatul, fără să se arate deloc surprins.
— Ca păsările, zice ea.
— Yuanyang, repetă bărbatul pentru el însuşi.
Ceva din fumul amintirii, felul atent în care el rosteşte numele –
deodată înţeleg. Aceasta este bunica mea. Yuanyang este waipo.
— Yuanyang, mai spune bărbatul o dată, purtând-o prin încăpere ca să vadă celălalt copil. Ia uite pe cine ţine mama în braţe! Fă
cunoştinţă cu fiul nostru, Ping.
Licăr, întuneric, strălucire. Vin noi culori: mirosul acestei amintiri este de pământ şi verde.
Yuanyang, de şapte ani, îi priveşte pe toţi cum îl salută pe unchiul care a venit să sărbătorească Anul Nou Lunar. Pot să văd în mintea ei, pot să-i aud gândurile, să simt ce simte ea.
— Ping! Ce înalt eşti! În curând o s-o întreci pe maică-ta.
Unchiul râde profund, din burtă, când trece pragul.
— Opt ani! Ăsta e un număr norocos. O să fie un an bun pentru tine.
Ping zâmbeşte înfumurat.
— Mulţumesc că ai venit, unchiule. An Nou fericit!
— Mulţumesc că ai venit! repetă şi mama. Probabil eşti obosit după călătorie. Yuanyang, adu ceaiul pentru unchiul!
Toată bucătăria e plină ochi cu bunătăţile pregătite de mama.
Condimente uscate acoperă blana de lemn negeluit, folosită ca masă.
Castroane umplute cu sosuri şi ulei. Sunt cartofi dulci prăjiţi, frunze de igname călite, orez fiert. Supă cu paste – fără carne, dar făcută din zeama în care au fiert oase de porc, deci tot pe-acolo, un festin rar. O
mână de spanac-de-apă, mulţumită unui vecin care a făcut un drum la poalele muntelui. Mai sunt chiar şi câteva ouă fierte şi, dacă
Yuanyang are noroc, o să apuce să muşte dintr-unul.
Se întreabă cum de-şi permit toată mâncarea asta. Norocul lui Ping 7 Yuanyang desemnează perechea de raţe-mandarine, simbol al dragostei conjugale şi al fidelităţii, în cultura chineză.
130
că aniversarea lui coincide cu cea mai mare sărbătoare. Numai o dată
pe an mănâncă şi ei ca oamenii care merită să supravieţuiască.
Ochii fetiţei vânează ceainicul de lut pe care l-a încălzit acum câteva momente. Iată-l pe un buştean, lângă o găleată mare, în capătul îndepărtat al bucătăriei, singura sursă de apă a casei. Îşi înfăşoară mâinile în cârpe, ca să n-o ardă ceainicul.
Yuanyang aşază o ceaşcă în faţa unchiului şi toarnă încet ceaiul roşu, atentă să-şi ţină cotul departe de el, ca să nu fie nepoliticoasă. El bate cu două degete în genunchi, în semn de mulţumesc, iar ea se retrage. Cel mai bine se descurcă să devină invizibilă, făcându-se una cu peretele, una cu mobila sărăcăcioasă.
Se îndreaptă spre bucătărie, ştiind că mama o să vrea ca ea să
cureţe şi să pună lucrurile în ordine. Dar plecând, îl aude pe unchi cum chicoteşte şi spune:
— Când o să fie timpul, Yuanyang va fi soţia perfectă pentru Ping.
Micuţa Yuanyang înţepeneşte şi aproape că se împiedică în drumul către ieşire. O aude pe mama spunând încet:
— Sper să i se lărgească şoldurile, altminteri nu va putea să aibă un copil sănătos.
Întunericul cade peste scenă ca o cortină, urmat de un fascicul de lumină ce se deschide în noi culori.
Pe costişa muntelui, Yuanyang cea de nouă ani merge printre tufe care-i ajung până la umeri. Poartă o basma veche înfăşurată în jurul capului, peste care o curea de piele îi strânge fruntea; de curea atârnă
un coş de nuiele, pe spate. Picături de sudoare îi curg pe frunte, prelingându-se pe faţă. Mâinile sale iuţi smulg frunzele şi mugurii de pe vârfurile tufelor de ceai.
