Go to page:

Text Size:

În timp ce munceşte, Yuanyang se întreabă cine este familia ei naturală şi cum ar fi fost viaţa cu ei. Îşi imaginează o mamă cosându-i rochii frumoase, împletindu-i frumos părul. Un tată care s-o înveţe cântece, acompaniindu-i vocea cu un fluier de bambus, degetele lui alergând cu pricepere peste găuri, buzele oprind aerul. Yuanyang se întreabă: Oare ar avea fraţi? Poate o soră, cu care să împartă patul şi căreia să-i şoptească secretele?

Cu o mână îşi şterge sudoarea de pe faţă. Munca asta este epuizantă, dar mai uşoară decât şcoala. Mai uşoară decât studiatul

 131 

caracterelor şi scrijelitul lor în nămol, făcându-şi griji că o greşeală i-ar putea aduce o lovitură cu băţul usturător peste mână din partea profesorului. Aici, printre frunze, singura pedeapsă pe care o poate primi este arsura soarelui sau pişcătura nesuferită a vreunei insecte.

Dar e linişte. Nimeni nu-i spune cum să gândească. Mâinile ei sunt ocupate, dar mintea este liberă să rătăcească.

Duce o mână de frunze la nas şi inspiră adânc, lăsând mirosurile verzi să-i spună secretele pământului.

 132 

A fost adevărat? Trebuie să fi fost.

Mintea mea întoarce aceste piese noi pe toate părţile. Yuanyang.

Mă gândesc la felul grijuliu în care bunica fierbea ibricul cu apă de ceai. Felul în care privea intens în punga plină doldora cu frunze ţepene, curbate.

Îi rostesc numele cu voce tare, ca să-i simt forma pe limbă.

— Yuanyang.

Yuanyang, care este waipo a mea.

Asta înseamnă că Ping este… waigong?

Totul în mintea mea pâlpâie de uimire, cu sclipiri irizate precum culorile curcubeului create de soare pe o suprafaţă uleioasă. Uimire şi tristeţe. Pentru că-mi imaginasem totdeauna că, într-o bună zi, mama îmi va spune poveştile familiei. Nu amintiri materializate din fuioare de fum de tămâie, amintiri pe care le simt furate.

Cumva – sunt foarte sigură de asta –, aceste imagini ale trecutului mă vor conduce la mama mea, pasărea. Aceste frânturi mă vor ajuta s-o găsesc, o vor aduce la mine.

Şi, când va veni timpul, voi fi gata.

Ridic din nou foarfeca şi-mi trec arătătorul şi degetul mare prin inelele ei de plastic, ca s-o ţin bine.

 133 

Am tăiat toate tricourile şi mă doare mâna, prin urmare hotărăsc să mă odihnesc puţin.

Corpul meu este frânt de oboseală, dar creierul nu vrea să se oprească. Se agită ca un animal neliniştit. Când închid ochii, trecutul dansează peste întuneric în răbufniri şi vârtejuri de lumină.

Somnul este ceva pe care nu pot să mi-l amintesc. Faţa, mirosul şi textura lui sunt complet uitate, de parcă mi-au fost şterse din minte.

Mă gândesc la templu, la oamenii care cântau, la melodia cuvintelor, întunecată şi ritmată.

Mă gândesc la coada aia de pasăre care a trecut pe deasupra noastră. Am nevoie ca ea să coboare din cer şi să stea puţin.

Vreau să vă amintiţi

O să arunc plasa – cu blândeţe, cu dragoste, ca să-şi dea seama că

nu vreau s-o rănesc. O s-o prind şi apoi ea îmi va vorbi, îmi va spune ce am nevoie să ştiu.

Clipesc şi tavanul se umple de umbre. Crăpăturile au apărut din nou, se lărgesc, se întind mai departe. Au cuprins tot tavanul şi au început să fisureze pereţii în jos. Un întreg colţ lipseşte, de parcă a smuls cineva o bucată din cameră. Nu-i nimic de văzut în locul acela, doar uitarea făcută din negrul cel mai negru.

Clipesc din nou şi imaginea a dispărut.

 134 