Numai încremenirea îngheţată, verde-mentă, a neputinţei de a înţelege ce aveam în faţa mea.
Am deschis una dintre scrisorile din Taiwan, înainte să pot să mă
răzgândesc.
Linii trasate cu peniţa, subţiri şi nelegate, curgeau pe hârtie. Totul era în chineză. Nu puteam citi niciun cuvânt. Crezusem că o să
recunosc ceva – un tu sau un eu sau un al lui –, dar nu-mi sărea nimic în ochi. Scrisul ăsta nu era precum cel pe care obişnuisem să-l văd, când tata mă învăţase cele câteva lucruri elementare. Părea să fie echivalentul chinezesc al caligrafiei. Elegant. Mişcându-se ca apa.
Greu de citit.
În timp ce scotoceam prin ultimul teanc, un dreptunghi mic şi tare a căzut dintre plicuri. A aterizat cu faţa în jos, lângă genunchiul meu.
O fotografie. Alb-negru – sau mai degrabă maro şi galben, căci timpul o decolorase –, care înfăţişa două fetiţe, una lângă cealaltă, uitându-se direct la obiectiv, fără să zâmbească. Amândouă în rochii deschise la culoare şi pantofi Mary Jane. Părul uneia era strâns într-o coadă lungă, împletită larg, adusă pe un umăr. Cealaltă avea codiţe împletite şi prinse în creştet, care atârnau în cercuri de-o parte şi de alta a capului. Arătau ca două surori.
Axel se aplecă să vadă.
— Cine crezi că sunt?
— Habar n-am.
— Poate că una dintre ele este bunica ta?
Am mijit ochii, ca atunci când încercam să identific cele mai deschise şi cele mai închise puncte ale unui desen. Ochii mei căutau ceva familiar pe una dintre feţe, dar ce era acolo de văzut? Erau doar două fetiţe, probabil mai mici de opt ani. Am pus fotografia în cartea cu poezii.
În noaptea aceea, am visat fetiţele din fotografie. În visul meu aveau aceleaşi feţe, aceleaşi rochii şi aceiaşi pantofi, dar crescuseră
mai înalte. Corpurile lor erau bătrâne şi stafidite de la gât în jos.
Mergeau cocoşate.
Cine eşti tu? întrebau ele fără să-şi mişte gurile. Cine eşti tu?
Sunt fiica lui Dory, am răspuns eu.
139
Dory nu are o fiică, au spus ele.
Au întins mâinile în care ţineau bureţi de şters tabla, din aceia cu pâslă pe spate, şi au început să mă şteargă din existenţă, de la picioare în sus. Odată genunchii dispăruţi, am rămas blocată în loc, obligată să privesc cum corpul îmi dispărea.
M-am trezit tresărind, exact când erau gata să-mi şteargă capul.
140
44
În sfârşit, aerul nu mai este atât de înăbuşitor şi apare o catifea răcoroasă şi neagră.
Se înfăşoară în jurul meu, se aşază ca o pătură. Întunecă totul din cameră, încât nu mai pot vedea tavanul sau pereţii. Sunt doar eu şi ritmul respiraţiei mele. Pieptul mi se ridică şi coboară. Degetele mi se desfac.
— Leigh!
Nu sunt la mine în cameră. Plutesc pe un cer gol, rece şi fără nori, fără gravitaţie. Plutesc prin negrul cel mai negru.
Când zgomotul bătăii uşoare de aripi ajunge la urechile mele, ştiu exact ce urmează să văd.
— Mama?
Pasărea lunecă spre mine din întuneric, maiestuoasă şi graţioasă, cu aripile roşii strălucind, întind braţele ca s-o îmbrăţişez.
Dă din aripi o dată, de două ori.
Ezită. Râcâie înnebunită, încercând să găsească un punct de sprijin. Când o gheară se prinde de aer, ea se fărâmiţează în cenuşă.
Se dezintegrează, arzând până la pulbere, ca un beţigaş de tămâie.
Pasărea strigă:
— Leigh!
Inima îmi sare în gât. Clipesc şi mă ridic în capul oaselor, dar ea a dispărut.
Un vis. Doar un vis. Dar sunetul vocii ei îmi răsună în urechi până
dimineaţa.
