141
45
Inima încă îmi bate cu putere când lumina palidă a zorilor se revarsă în apartament.
Noaptea s-a scurs deopotrivă prea repede şi prea încet, o trecere dureroasă prin toate culorile închise şi tăcute.
Patruzeci şi două de zile. Ştiu exact ce a însemnat visul. Cu fiecare zi care trece, mama se pierde. Trebuie s-o găsesc.
Patruzeci şi două de zile.
În sufragerie îl găsesc pe waigong lângă uşă, aruncându-şi papucii din picioare şi luându-şi încălţările de stradă. Se sprijină cu o mână
de perete şi cu cealaltă îşi pune tenişii şi-i leagă strâns.
Când privirile ni se întâlnesc, bunicul îmi zâmbeşte. Întinde o mână cu palma în jos şi o flutură spre podea. Îmi ia un minut ca să-i înţeleg gestul: mă invită să-l însoţesc.
Patruzeci şi două de zile.
Poate o să vedem ceva. O urmă de pasăre. Un indiciu.
Waigong merge mai încet decât waipo, legănat, sprijinindu-se în bastonul lung. Cerul încă este cenuşiu când plecăm, dar se deschide la culorile de acuarelă ale dimineţii în timp ce mergem. Ajungem în parc, şerpuind pe alei, prin verdeaţă, oprindu-ne să privim insecte care se strecoară în clopoţeii florilor.
La început, tăcerea mi se pare ciudată. Dar odată ce mă obişnuiesc cu el tăcut, încep să-i vorbesc în engleză. Este plăcut să pretind că mă
înţelege.
— Am avut un vis, îi spun eu. Unul groaznic.
Bunicul mă priveşte lung şi atent. Mă conduce spre o bancă unde ne aşezăm puţin, privind doi copilaşi alergându-se unul pe altul în jurul micului loc de joacă. Pe partea cealaltă, se află un pavilion deasupra unei mese. La masă stau doi bătrâni, faţă în faţă, uitându-se concentraţi la un lucru dintre ei. Un fel de joc. Mişcă pe rând piese plate.
— Ce joacă? întreb eu.
Waigong nu spune nimic, dar îmi închipui că este ceva asemănător
142
jocului de table sau de dame.
În timp ce-i priveşte, îl studiez puţin, căutând trăsăturile lui Ping pe chipul lui. El era? Încerc să mi-l imaginez pe waigong crescând lângă waipo, ca frate.
Nefirescul ideii mă face să mă simt puţin stânjenită. Chiar dacă ea a fost adoptată. Totuşi! Frate şi soră, logodiţi şi apoi căsătoriţi. Ei n-au considerat că era ciudat?
Un zumzet sec umple aerul. Urmează un zornăit percutant, bătăi grăbite care îşi găsesc până la urmă un ritm stabil. Un zgomot undeva între un râcâit şi un bâzâit electric.
Ochii mei caută repede în jur, dar nu găsesc nimic.
— Ce e asta?
Waigong arată cu un deget tremurând.
Şi iat-o, pe o rămurică din cel mai apropiat copac, aproape cât degetul meu mare, cafenie şi nemişcată.
O cicadă.
O privesc îndelung, înainte să îmi dau seama că stă mult prea nemişcată. Ceea ce văd este doar cochilia, învelişul lăsat în urmă ca o casă goală.
Nu putem s-o vedem pe cea care cântă, dar îi auzim zumzetul din ce în ce mai tare. Ritmul se schimbă, când mai rapid, când mai lent.
Se adună ca un val, se retrage ca un reflux. Ascultăm până ce cântecul încetează.
Înainte să pornim către casă, bunicul se opreşte lângă o parcelă de flori roşii. Le atinge, urmărindu-le petalele mătăsoase, împingând câte una deoparte până ce găseşte bobocul perfect. Degetele lui coboară pe tulpină către bază, aproape de iarbă, unde apucă tare şi o rupe.
Când o ridică spre mine, eu spun:
— Este minunată!
O floare perfectă. O ducem acasă, lui waipo.
143
46
De cum waigong şi cu mine păşim în apartament, dau cu ochii de Feng, purtând o altă cămaşă înflorată de-a ei, în culori atât de tari că
