— Vreau să ştiu unde s-a născut şi unde a crescut, mormăi fără
tragere de inimă, scoţând cu greu cuvintele din gură, detestând felul în care sunau în engleză. Cum era ea, cu familia ei?
Feng o întoarce pe taiwaneză. Mi-ar plăcea să vorbească tot în mandarină, ca să pot auzi cum sunt spuse lucrurile.
Waipo se uită direct la mine când răspunde. Sunt recunoscătoare pentru privirea ei.
— Ea spune că s-a născut dincolo de districtul Muntelui Alibung.
Părinţii ei nu aveau bani şi aveau deja un fiu. Ea era doar o fată. Aşa că au vândut-o altei familii.
Eu clatin din cap.
— Dar tu…
Mă întorc către Feng.
— Dar ea era fiica lor.
— Odată ce avea vârsta potrivită şi se mărita într-o altă familie, devenea fiica acelei familii. Prin urmare nu era rentabil pentru părinţii ei s-o păstreze, să trebuiască să hrănească şi să crească pe cineva care urma să plece… Era logic s-o vândă.
Bunica dă din cap, liniştită.
146
Mă gândesc la femeia din viziunea-amintire. La bărbatul chel luând fetiţa nou-născută.
— Era un lucru obişnuit?
— Era, spune Feng. De fapt, părinţii adoptivi ai lui Popo şi-au vândut propria fiică pentru a face rost de bani ca s-o cumpere pe bunica ta. A fost o afacere bună pentru ei – Popo avea să crească şi să
fie soţia fiului lor.
— Chiar dacă ea creştea împreună cu el? Chiar dacă asta îl făcea fratele ei?
— Trăind cu ei, Popo învăţa toate obiceiurile şi preferinţele familiei, explică Feng. Ei puteau să o crească pentru a deveni nora perfectă. Şi apoi, când se mărita cu fiul lor, nu mai era nevoie de zestre.
— Deci waigong… încep eu.
Waipo zâmbeşte şi intervine să spună mai mult, cuvintele rostogolindu-i-se repede din gură.
— Logodna nu a fost exact cum plănuiseră. Tatăl adoptiv a murit şi Popo era doar o copilă pe atunci, dar a renunţat la şcoală şi a început să muncească, ducându-se la cules de frunze de ceai ca să aibă bani să
supravieţuiască. Ea a devenit principala lor sursă de venit.
— Şi fratele ei?
Waipo ridică din umeri.
— El nu ştia cum să-şi asume responsabilitatea. Nu era rău la inimă… doar un băiat sălbatic, care-şi pierduse tatăl prea tânăr. Când Popo a împlinit vârsta potrivită… mama ei a luat-o deoparte şi i-a spus: „Yuanyang, nu e nevoie să te măriţi cu el. Ai fost o fiică foarte bună. Ai o inimă atât de bună. Fă ce vrei! Trăieşte-ţi viaţa şi fii fericită!” Aşa că logodna lor a fost ruptă.
Încerc să-mi imaginez o viaţă provincială petrecută în munţi, la cules de ceai, fără mers la şcoală. Dacă eram în locul bunicii, cred că
fugeam.
— Ea a plecat?
Waipo clatină din cap.
Feng traduce.
— A rămas. Mama lui Popo a învăţat-o să gătească şi să coasă. A învăţat-o cum să aducă puii înapoi după ce s-au speriat, cum să lege
147
şiragurile de artificii ca să le vândă de Anul Nou Lunar. Se înţelegeau una pe alta. Fiecare reprezenta pentru cealaltă familia adevărată. Aşa că bunica ta a rămas cu ea, în aceeaşi casă unde au locuit întotdeauna… până în ziua când un tânăr a venit şi a bătut la uşa lor.
Un bărbat pe care Popo nu-l văzuse niciodată înainte.
— Waigong, spun eu, uitându-mă în stânga.
El zâmbeşte la mine şi clatină uşor din cap.
— Nu, continuă Feng. Nu bunicul tău, asta a fost înainte ca el să se mute din China în Taiwan. Când bunica ta a deschis uşa, bărbatul a spus: „Acum optsprezece ani, mi-am pierdut sora. Era nou-născută
când părinţii mei au vândut-o unei familii de pe munte. Încerc s-o găsesc”.
Clipesc neîncrezătoare.
