— Chiar era fratele ei?
Faţa lui waipo schiţează un zâmbet îndepărtat.
— Era. După ani de luptă, familia ei biologică revendicase o bucată
de pământ şi construise propriul hotel. Le mergea bine.
— Şi apoi ce s-a întâmplat?
Expresia lui waipo se schimbă. Vocea ei scade.
Feng explică.
— Mama ei i-a spus să plece cu fratele ei înapoi la familia unde s-a născut. Şi bunica ta a ascultat. A făcut exact ce i s-a spus. Şi Popo a coborât muntele cu fratele ei. A început să muncească la hotelul familiei. La început, s-a dus să-şi viziteze mama în fiecare săptămână, dar apoi a fost prea ocupată. A trecut o lună, apoi două. Waigong a venit să stea la hotel. Ei doi s-au întâlnit şi s-au îndrăgostit şi timpul a dispărut. Şi când s-a dus, în sfârşit, din nou în vizită, mama ei se îmbolnăvise foarte grav.
Îmi ţin răsuflarea, nu mişc. Dacă stau nemişcată n-o să simt durerea zugrăvită pe chipul bunicii.
— Era clar că viaţa nu mai era aceeaşi în coliba de pe munte. Popo crede că, atunci când ea a plecat, a luat ceva cu ea, ceva invizibil, dar necesar. Starea mamei ei adoptive s-a înrăutăţit rapid. Popo i-a adus medicamente şi ierburi. S-a oferit să se mute înapoi, dar mama ei nu a vrut. „Noua ta viaţă este jos, în oraş. Mergi şi trăieşte-o! Fii fericită!
Eu o să fiu bine.” Şi când a vorbit astfel, mama ei arăta aproape
148
normal, sănătoasă din nou. Popo a mai vizitat-o doar o dată după
asta.
Inspir din nou. Ochii mă dor.
Vocea lui waipo devine şoptită.
Feng ezită. Trage aer printre dinţi.
— Bunica ta a ştiut că ea murise când fiul ei – adică fratele adoptiv al lui Popo – a venit la hotel s-o caute. A ştiut în momentul în care l-a văzut. Ea şi-a deschis braţele, iar el a îmbrăţişat-o şi a plâns. A fost singura dată când l-a atins. A încercat să-i găsească de lucru la hotel, dar el n-a vrut. Împreună, au ars corpul mamei lor şi i-au adus un ultim omagiu. Aceea a fost ultima dată când Popo l-a văzut.
Bunica strânge bolurile goale şi tacâmurile. O privesc cum se îndreaptă spre bucătărie. Când crede că n-o vede nimeni, ridică
repede o mână ca să-şi şteargă colţul ochiului.
149
47
Soarele după-amiezii împarte camera în linii şi triunghiuri, pete de lumină şi umbre geometrice. Stau pe pat, încercând să-mi aşez gândurile după tot ce am văzut. Tot ce ştiu.
Mintea mea este zdruncinată. Dacă închid ochii, am o puternică
senzaţie de vertij, de parcă aş cădea într-o prăpastie uriaşă şi neagră.
Un defileu adânc, care marchează locul unde lumea familiei mele s-a împărţit, unde fundaţiile s-au rupt. Este ruptura din liniile istoriei familiei. Ruptură mărită de schimbarea mamei în pasăre.
Ochii mă dor. Simt o presiune încolăcită în jurul ţestei, ca nişte lanţuri grele care se înfăşoară şi mă strâng peste tâmple.
Încerc să ignor durerea de cap, să mă lupt cu ea prin simpla voinţă.
Degetele mele adună fâşiile de tricouri şi încep să ţeasă plasa. Mai întâi ca un fel de împletitură, materialul mişcându-se pe deasupra şi pe dedesubt ca valurile unei mări. Mi-e teamă că n-o să am suficient material ca să fac plasa cât de mare vreau, dar asta înseamnă că
trebuie să am o strategie despre cum s-o folosesc. Telefonul meu sună. Sunt noi e-mailuri care mă aşteaptă.
Unul de la tata, căci nu i-am răspuns la primul.
DE LA: bsanders@fairbridge.edu
CĂTRE: leighinsandalwoodred@gmail.com
SUBIECT: RE: Verific
Leigh, am vorbit deja cu bunica ta la telefon şi i-am dat această
informaţie; numărul meu din Hong Kong este mai jos, aşa că poţi să
mă suni. Sau să-mi trimiţi e-mail. Spune-mi cum eşti.
Îmi dau ochii peste cap şi arhivez mesajul. Există ceva mai urgent –
noul mesaj de la Axel.
