mă dor ochii – floarea-soarelui pictată în nuanţe de neon. Ea stă la masa din sufragerie, pe care sunt boluri de orez fiert alb ca neaua, şi vorbeşte veselă cu bunica într-o taiwaneză rapidă. Televizorul are sonorul dat tare, dar ea îl acoperă. Zgomotul îmi zgârie timpanele.
Fără să-şi întrerupă propoziţia, Feng se întoarce şi ne face cu mâna, cu un zâmbet ca o semilună ascuţită şi orbitoare.
Îmi înăbuş un suspin. Nu se satură de ea waipo şi waigong?
Feng descrie ceva, desenând cercuri mari cu mâinile, arătând aproape ca o caricatură.
Vizavi de ea, în dreptul bucătăriei, waipo se ţine de burtă, cu ochii închişi, sprijinindu-se de uşă, râzând de parcă altceva nu mai ştie să
facă.
La televizor, nişte spectatori râd şi ei. E ca şi cum universul a programat o glumă ridicolă să se sincronizeze peste tot şi eu sunt singura neimplicată.
Mă descalţ, aruncându-mi pantofii cu zgomot.
— Leigh, spune Feng, lai chi.
Vino să mănânci. De parcă ea este gazda. De parcă ea aparţine acestui loc mai mult decât mine.
Trag scaunul de sub masă cât de zgomotos pot.
— Poate ar trebui să punem nişte yinyue? spune Feng, arătând încântată că amestecă engleza cu mandarina. Yinyue înseamnă…
— Muzică, spun eu mai înainte să termine. Ştiu.
Buna mea dispoziţie după plimbarea cu waigong este complet distrusă.
— Ah!
Îmi studiază faţa un moment şi eu încerc să-mi fac trăsăturile dure ca piatra.
— Este totul în ordine? mă întreabă.
— Sigur, zic eu. Da.
144
Feng se întoarce, spunând ceva în taiwaneză. La început, mă întreb dacă nu-i atrage atenţia lui waipo la cât de groaznică sunt. Dar bunica răspunde gesticulând energic cu o mână în aer. Îşi croieşte drum încet prin sufragerie ca să închidă televizorul şi să pornească un CD-player vechi.
Coarde pornesc uşor ca un val. Un xilofon apare deasupra, notele delicate ca nişte clopoţei atârnaţi de stele. O femeie începe să cânte, cu vocea păstoasă şi caldă, cu un vibrato uşor. Cuvintele sunt în mandarină.
Feng cântă şi ea – are o voce surprinzător de frumoasă – şi zâmbeşte printre versuri, faţa ei căpătând mai multă culoare şi strălucire.
— Acest cântec era foarte popular în urmă cu mai mulţi ani, spuse ea în timpul unei părţi instrumentale.
Îmi dau seama că melodia mi se pare familiară – o recunosc, oarecum. Dar în acelaşi timp sunt sigură că nu am ascultat-o niciodată, căci niciodată în viaţa mea nu am ascultat versuri care nu erau în engleză. Să fi fost ceva ce am auzit când eram copil? Oare memoria aşa funcţionează?
Şi apoi îmi pică fisa. Nu am auzit acest cântec cu versuri, dar l-am auzit la pian. Chiar această melodie, răsucindu-se în octavele de sus, un acompaniament rostogolindu-se sub mâna stângă. Aproape că pot s-o văd pe mama aplecându-se peste pian, cu ochii închişi, simţind cântecul cu mâinile. Ştiam doar că era o sursă de inspiraţie pentru improvizaţii – una dintre piesele pe care le cânta şi niciodată nu suna de două ori la fel.
În scaunul de lângă mine, waigong desenează cu degetul mic zâmbete în aer, mişcându-şi mâna în ritm cu muzica, de parcă el dirijează orchestra.
— Numele cântăreţei este Teresa Teng, spune Feng. Ai auzit de ea?
— Ni mama zui xihuan, spune waipo.
Preferata mamei tale. Aduce cutia cu CD-uri. Coperta de album înfăţişează o femeie cu obraji rozalii, cu părul negru ondulat şi înfoiat, cu o expresie a feţei blândă şi timidă.
Câte alte cântece aş recunoaşte dacă am asculta tot acest CD?
Waipo umple masa cu farfurii pline cu garnituri pentru orezul
145
fiert. Castraveciori muraţi dulci şi negri şi muguri de bambus traşi în ulei – îmi plăceau ăştia. Nu-mi aduc aminte când am mâncat ultima oară. Mai sunt şi legume sote pe care nu le recunosc, felii de cârnaţi roşii şi bucăţi roşcovane de pastă sau de tofu. În ultimul bol sunt mici gogoloaie cafenii şi spongioase, băgate într-un sirop, cu alune prăjite presărate pe margini.
Urmez exemplul lui waigong, luând beţişoare ca să mă servesc câte puţin din toate.
— Waipo, ni zai nali… încep eu cu vocea puternică şi hotărâtă.
Unde ai fost… Mă căznesc să-mi găsesc cuvintele în mandarină.
Vreau s-o întreb eu însămi, să-i văd faţa când înţelege întrebarea.
— Spune în engleză, zice Feng, urmărindu-ne când mâncăm.
Traduc eu pentru tine.
Cu greu reuşesc să-mi reţin replica acidă care-mi urcă pe gât. Îmi vine să mă răstesc la ea că n-am nevoie de un translator – dar asta e o minciună. Am. Am nevoie de ea, dacă îmi doresc să primesc răspunsuri la întrebările mele.
