El a schiţat un zâmbet stângace.
— Pare mort.
— Acum te-ai liniştit?
Încă făceam eforturi să-mi ţin în frâu ultimele valuri de râs.
— O să mă liniştesc după ce scapi de el.
— Hristoase!
Mă uitam în jur după un şerveţel.
— Tu nu crezi în Hristos.
— Eu nu cred în uciderea vietăţilor şi uite ce am făcut acum pentru tine.
Am desfăcut cutia împreună. A fost imediat evident că era diferită
de celelalte. În locul dosarelor şi al proiectelor, conţinea în majoritate plicuri.
Axel a luat un teanc şi le-a făcut evantai.
— Toate sunt nedesfăcute.
Am luat şi eu unul. Era adresat lui Dorothy Chen, dar erau adăugate trei litere chinezeşti. Adresa expeditorului era scrisă toată în chineză, cu excepţia rândului de jos, unde scria: Taiwan (Republica Chineză).
Am sortat plicurile după datele ştampilate pe ele. Ultimele erau de aproape un deceniu în urmă.
— Să fiu a naibii! Nu pot să cred că ea nu le-a citit niciodată.
— De la cine bănuieşti că sunt? a întrebat Axel.
Am clătinat din cap. Aş fi vrut să-l întreb pe tata… dar în niciun caz nu avea să-mi spună ceva.
— Crezi că sunt de la ei? De la bunicii tăi?
Am ridicat un teanc de scrisori şi le-am examinat colţurile. Adresa expeditorului era mereu Taiwan. Şi numele – sau ceea ce credeam eu că era numele în acele scrijelituri de stilou – era acelaşi pe fiecare plic.
137
Am dat din cap încet.
Axel a vârât mâna în cutie ca să scoată mai multe şi un obiect greu a căzut dintre ele. L-a cules de jos: o brăţară. Bobiţe de jad verde-închis montate în aur galben, înşirate laolaltă. Mi-am pus-o la mână: pietrele erau reci şi grele. A cui fusese?
— Ei, ăsta e ciudat! spuse Axel.
Ridică un volum scorojit, legat în piele. Pe copertă scria POEMELE
LUI EMILY DICKINSON.
Avea mirosul acru şi mucegăit de vechi. Ceva iubit cândva, dar apoi uitat. Am sperat să găsesc notiţe pe margine; nu erau. Dar erau versuri subliniate, în jurul unor cuvinte fuseseră desenate casete, strofe întregi erau încercuite. Unele pagini lipseau, altele erau pătate.
Colţurile atârnau moi de cât fuseseră îndoite. Am deschis cartea undeva la mijloc:
Lăsatu-mi-ai hotarele Durerii
Încăpătoare ca Mările line –
Între Nemurire şi Timpul Vremelnic
Între Conştiinţa ta – şi Mine.9
— Ăsta-i singurul lucru în engleză, a spus Axel, uitându-se curios prin cutie. Presupunând că toate scrisorile sunt în chineză, desigur.
Chiar erau? O întrebare importantă. Dar dacă desfăceam un plic, încălcam o linie. Ce făcusem până atunci, uitându-mă prin cutii, era doar explorare. Dar în momentul în care deschideam corespondenţa altcuiva însemna că-mi bag nasul. Violare de proprietate. Corpul meu simţea portocaliul de vinovăţie anticipată.
M-a asaltat un gând: dacă bunicii mei nu ştiau nimic de mine?
Dacă nu aveau nicio idee că există o descendentă de-a lor, jumătate asiatică, jumătate albă, în oraşul Fairbridge, disperată să-i întâlnească?
Asta ar fi fost nasol. Aproape că auzeam supărarea lui Caro clocotind în cutia mea toracică şi simţeam curiozitatea lui Axel împrăştiindu-se pe şira spinării mele.
9 Lăsatu-mi-ai, tu, Doamne, două Moşteniri, traducere de Ileana Mihai-Ştefănescu, op. cit.
138
Ce simţeam eu, independent de toţi ceilalţi?
