SUBIECT: (fără subiect)
Câteodată, ajungeam la tine acasă, pentru gofrele de duminică, înainte să te trezeşti tu. În acele dimineţi, mama ta şi cu mine stăteam şi beam o cafea, înainte să se apuce să bată aluatul pentru gofre. Într-o duminică, mi-a spus, din senin:
— Îţi place Emily Dickens?
Am întrebat-o dacă se referea la poeta Emily Dickinson, căci asta s-a întâmplat chiar după ce scotociserăm împreună prin cutiile alea. Ea a zis da şi apoi a început să recite poezii, cu o voce calmă şi sigură.
Mă gândesc mult la dimineaţa aia. Era un poem pe care o să mi-l amintesc mereu:
Deunăzi – îmi rătăcisem Lumea!
Oare-a găsit-o Cineva?
Şirag de Stele-i încunună
În licăr mândră fruntea sa.8
Nici măcar nu sunt sigur dacă ăsta e poemul complet.
Dar mă gândesc mult la el. Mă întreb ce a pierdut ea.
8 Îmi rătăcisem Lumea!, traducere de Ileana Mihai-Ştefănescu, în volumul Emily Dickinson, Singularitate şi poezie. Editura Litera, 1995.
135
43
IARNA, PRIMUL AN DE LICEU
Până la sfârşitul vacanţei de iarnă, Axel şi cu mine ajunseserăm la ultimele cutii.
— Au! Dumnezeule! a ţipat el, sărind în picioare şi scuturându-şi braţele.
M-am ridicat, alarmată.
— Ce-i? Ce-ai păţit?
— Ăla a fost un păianjen. Categoric un păianjen. A intrat acolo, dedesubt.
Arăta spre cutia pe care o deschisese pe jumătate.
Mi-am dat ochii peste cap.
— Pe bune? Doar dacă este otrăvitor…
— Nu – îhh, cred că era un păianjen cu picioare lungi.
— Vai de mine, Axel! Un păianjen cu picioare lungi. Ăştia sunt un fel de şoricari pitici din familia arahnidelor. Credeam că ai depăşit faza asta până acum.
— Nu… e… amuzant, a spus el, scrâşnind din dinţi. Nu vrei să-l omori?
— Ba da, dacă mă ajuţi să ridic cutia ca să-l găsim.
— Îh! Bine.
A apucat de două laturi ale cutiei şi eu am luat-o din partea cealaltă. Am mutat-o trei paşi la dreapta şi ne-am lungit gâturile ca să
ne zgâim la adâncitura pătrată lăsată de cutie în covorul bej. Era turtită şi goală.
— Nu-l văd.
El a strâns din ochi.
— Oh, Doamne! Dacă e pe cutie…
Chiar în acel moment am văzut picioarele ivindu-se de pe marginea de jos, nu departe de mâna mea stângă.
— Nu te uita… am început să spun, dar era prea târziu.
Axel a ţipat şi a dat drumul cutiei, sărind cât colo. I-am dat şi eu
136
drumul, greutatea schimbându-se prea repede ca s-o mai pot ţine singură.
Şi apoi nu m-am putut abţine. M-am îndoit de râs, hohotind galben-strălucitor, în cascade nestăvilite. Am râs până m-a durut burta, mi s-a uscat gâtlejul şi mi-au dat lacrimile. Am râs din cauza păianjenului, dar şi pentru că nu mă mai simţisem atât de relaxată şi de normală de luni de zile.
