— Da, te rog, am spus eu. Pot să-mi pui mai multă frişcă? Ştii, ultima zi din vacanţa de iarnă şi aşa mai departe?
— Şi mie, a spus Axel, intrând fără să bată pe uşa din spate.
— Cu mine, trei, a spus mama.
Am primit un plus de fructe de pădure conservate şi un plus de frişcă, iar Axel a făcut-o pe mama să râdă povestindu-i cum, a doua zi de Crăciun, el şi sora lui l-au păcălit pe verişorul lor mic să creadă că
unul dintre elfii Moşului s-a mutat în subsol.
— Nu ştiu de unde a făcut Angie rost de nişte pantofi ciudaţi cu zurgălăi, dar i-a pus afară şi a lăsat fire din „barba elfului” pe canapea.
Angie a zis: „Uite, Jorge, dacă aştepţi aici cu răbdare, pun pariu că o să se întoarcă!” Şi Jorge a zis: „De unde ştii că elful e un el?” Şi apoi a aşteptat în subsol timp de două ore. I-a adus elfului până şi o farfurie de prăjituri. Este cu mult mai răbdător decât am fost eu vreodată.
— Asta a fost o festă atât de răutăcioasă, am spus eu.
Axel a ridicat din umeri şi a zâmbit.
— Puştiul nu are fraţi. Cineva trebuie să râdă de el.
Mai târziu, după ce Axel a plecat, mama s-a aşezat la pian. Când făcea improvizaţii îmi plăcea cel mai mult – fiecare interpretare era specială. Avea câteva melodii în arsenalul ei pe care le compusese ea sau cam aşa ceva şi pe care le cânta mereu şi în diferite feluri, câteodată cu un mic zâmbet la colţul gurii, câteodată cu ochii închişi, părând melancolică.
Lucrurile erau aproape normale. Cu excepţia faptului că tata fusese plecat prea multe zile. Cu excepţia faptului că ochii mamei deveniseră sticloşi de parcă încerca să se retragă undeva departe în capul ei.
Caro se întorsese de la snowboarding, aşa că l-am târât pe Axel cu mine la ea acasă. Era prima oară când noi trei petreceam timpul
153
împreună, în afara orei de artă.
— Bunicii m-au omorât, a spus Caro, când am coborât în pivniţa ei. Jumătate din timp au stat în cabană giugiulindu-se. Şi mama încerca mereu să găsească fete pentru mine, ceea ce a fost superciudat. Plus, ştiţi, era incorect faţă de Cheslin.
Am zâmbit.
— Sunt sigură că una dintre fete a auzit-o spunând: „Ce zici de tipa aia? Crezi că e sexy?” M-am simţit oribil. Dar, în afară de asta, a fost chiar distractiv.
— Grozav, am spus eu.
Şi-a înclinat capul.
— Bine, gata cu asta. Zi, ce se întâmplă?
— Ce? am spus eu. Despre ce vorbeşti?
— M-ai ascultat, dar n-ai fost sută la sută prezentă. Ceva se întâmplă.
S-a uitat la Axel, care stătea pe un scăunel cu spatele la noi, studiind peretele cu fotografiile lui Caro. Apoi mi-a aruncat o privire întrebătoare.
— Păi, noi am reuşit să cercetăm toate cutiile din pivniţă.
Nu s-a mirat de noi. Ea şi cu mine încă nu discutaserăm despre Axel, deşi am simţit că a ghicit o mulţime.
— Ştiam eu! a exclamat ea. Ai găsit ceva.
— Mai multe, i-am spus.
I-am arătat brăţara şi cartea cu poeziile lui Emily Dickinson. Am lăsat fotografia la urmă.
— Speram că ai putea tu să ne spui… ceva. Orice. De pildă, cât de veche ar putea fi?
Ea a răsucit fotografia în mâini, examinându-i marginile şi partea din spate, înainte de a se uita cu atenţie la personaje.
— Cine sunt?
— N-am nicio idee. Dacă aş putea să-mi dau seama de perioada de timp… poate ăsta ar fi un indiciu. Deşi Axel este convins că una dintre fete este bunica mea.
Am aruncat o privire spre Axel, care stătea mai departe cu spatele.
Fusese neobişnuit de tăcut de când ajunseserăm la familia Renard. M-am gândit că poate se simţea intimidat.
154
Caro a clătinat din cap.
— Nu ştiu suficient despre istoria hârtiei fotografice. Aş fi putut să-ţi spun mai multe dacă era o carte de vizită sau o fişă de cartotecă.
Sunt şanse să dateze de pe la o mie nouă sute, zic eu, dar ar putea la fel de bine să fi fost făcută mult mai aproape de zilele noastre.
Am încercat să nu-mi arăt dezamăgirea.
