156
reproduceri, cântate de nişte adolescenţi mediocri de douăzeci de ani? Nimeni. Ar fi trebuit de fapt să le arunc.
L-am auzit tare şi clar: credea că arta mea era de rahat. Credea că
era la fel de rahat ca şi trupa lui de jazz care înregistrase un single în garajul cuiva. Şi, în mod normal, ăsta era momentul când mi-aş fi pus mănuşile şi m-aş fi pregătit de luptă, dar aveam nevoie ca el să fie binedispus dacă voiam să-mi răspundă la vreo întrebare.
Aşa că n-am spus decât:
— Adevărat.
Am aşteptat până după cină, când obişnuiam să stăm împreună să
mâncăm îngheţată Häagen-Dazs. Mamei nu-i plăcea îngheţata, aşa că
era singurul moment de tête-à-tête cu tata pe care puteam conta. Ea deja se îndreptase spre scări, iar eu am adus cupele, linguriţele şi o cutie nouă-nouţă de îngheţată, tocmai când tata se ridica de la masă.
— N-am mai făcut asta de o mie de ani, am spus eu.
El mi-a zâmbit, dar pe faţa lui zâmbetul a arătat mai degrabă trist.
L-am privit aşezându-se înapoi pe scaun.
Am numărat cinci linguriţe pline, meditând la clinchetul metalului lovind porţelanul şi la felul în care îngheţata îmi anestezia limba.
El a deschis gura şi ştiam că urma să spună din nou ceva despre artă. Trebuia să-l opresc. Trebuia să pun întrebările mele înainte ca prilejul să fie absorbit într-o dispută.
— Am cercetat cutiile din pivniţă, m-am grăbit eu să i-o iau înainte. Pentru un proiect la şcoală.
— Hm! Era şi timpul se uite cineva prin ele. Sunt vechi. Unele sunt poate mai bătrâne decât tine.
— Da, am simţit asta. De fapt, voiam să te întreb… am găsit o carte de Emily Dickinson. Era a ta? Ori a mamei?
Tata s-a încruntat.
— A niciunuia, cred. Îmi cunoşti gusturile – nu mă interesează
multe dincolo de clasicii chinezi. Iar mama ta… păi, ar fi ciudat dacă
ar fi a ei. Ei nu-i place deloc Emily Dickinson. Sau cel puţin nu-i plăcea. A fost unul dintre primele lucruri pe care le-am aflat despre ea, când am început să ne întâlnim.
— Stai puţin, ce?
Asta nu mi-ar fi trecut prin cap niciodată.
157
— Da, spune el, cu un zâmbet nostalgic înflorit în colţul gurii. N-am să uit niciodată cum a spus-o: „O urăsc pe Emily Dickens”. Şi eu am zis: „Vrei să spui Emily Dickinson?”. „Da, exact. De ce ar citi cineva asta? Este atât de plictisitor.” Şi-mi aduc aminte că am râs foarte tare, pentru că fusesem foarte emoţionat – era de-abia a doua noastră întâlnire – şi era amuzant pentru mine că ea avea părerea asta neaşteptată şi totuşi fermă despre Emily Dickinson.
Am pus linguriţa jos.
— Ai întrebat-o de ce?
— Bineînţeles. Dar nu părea să aibă un răspuns concret. Presupun că, la un moment dat, vreun poem de-al lui Emily Dickinson sau vreun admirator a supărat-o rău şi nu i-a trecut niciodată cu adevărat.
— Poate, am spus eu.
— Îmi amintesc chiar şi cum era îmbrăcată, a continuat el, visător.
Avea un pulover uluitor – mă întreb dacă îl mai are. Cu zigzaguri roz, portocalii şi verzi. Era oribil, de fapt. Dar când îl purta ea… Doamne!
Putea purta orice mama ta.
O sămânţă de ceva negru începuse să încolţească înăuntrul meu.
Dezgust sau tristeţe sau furie sau o combinaţie din toate. Puteam simţi cum creşte rapid, ca un bulgăre de zăpadă rostogolindu-se la vale, ocupând tot mai mult spaţiu.
— De primul nostru Sfântul Valentin, m-a sunat la opt dimineaţa –
când ea se întorsese în Taiwan şi eu eram încă în Chicago –, mi-a spus că-mi scrisese o poezie şi m-a întrebat dacă vreau s-o ascult. I-am zis bineînţeles şi ea mi-a citit un cântecel. Era despre buze, flori şi albine11.
Stomacul meu voia să se întoarcă pe dos. Am stat foarte liniştită, sperând ca zvâcnetele şi greaţa să dispară, dacă le ignoram.
— Şi mi-am dat seama imediat că era Emily Dickinson, dar am spus: „Iubito, este minunată! Nu pot să cred că tu ai scris asta pentru mine”. Şi atunci ea a izbucnit în râs la capătul celălalt al firului, şi a râs timp de două minute bune. Când şi-a revenit, în sfârşit, a spus:
„Nu poţi să crezi, pentru că nu am scris-o eu”. Şi eu am spus: „Păi, nu eşti tu Emily Dickinson?” Şi ea a râs din nou până n-a mai ştiut de ea.
11 Vino lin - Paradis!, traducere Veronica Porumbacu, op. cit.
