opresc puţin, gândind că cineva a salvat acest desen cu un scop. Nu pot să-l sacrific pentru o amintire.
Dar, în clipa următoare, camera se schimbă şi pot vedea crăpăturile – au ajuns până la jumătatea de jos a pereţilor. Tavanul are bucăţi lipsă, ici şi colo, mici găuri căscate în vid. Chiar sub ochii mei, o altă bucată începe să se desfacă. Se dezintegrează, praful cade, lăsând în urmă doar întunecimea.
Se aude un ţipăt ascuţit, întocmai precum cel pe care l-am auzit în afara templului. Fâlfâitul de aripi.
O explozie de roşu printre crăpăturile tavanului. Aripi cu un milion de tonuri diferite. Stacojiu, roşu-intens, roşu-sângeriu. O
coadă lungă lunecând pe deasupra.
O pană cade prin gaura cea mai mare. Pluteşte în jos ca un suspin, aterizând pe desen şi apoi dispărând.
Nu-i nevoie să mi se spună de două ori. Degetele îmi tremură, aşa că-mi trebuie câteva încercări până să aprind un nou băţ de chibrit.
Flacără pe tămâie. Jar pe hârtie. Desenul începe să ardă. Panglici de fum negru se lansează în sus, răsucindu-se, rotindu-se, înfăşurându-se.
Şi iată întunericul.
Şi apoi scânteia şi licărul de lumină.
161
50
— FUM ŞI AMINTIRI —
Soarele este o monedă grasă
încastrată în cerul mare, albastru. Eu
stau pe aleea pe care o ştiu atât de
bine, cu panta ei strâmbă şi şănţuleţul
pe care se lipesc râmele în zilele
ploioase. Un autobuz mare şi galben al
şcolii se opreşte în dreptul casei.
În spatele meu, uşa de la intrare se
deschide greu şi mă întorc la timp ca
să văd o versiune mai tânără a tatălui meu ieşind pe terasă. Îmi dau seama, după miros şi culorile însorite, că este una dintre amintirile lui. El zâmbeşte şi strigă:
— Ce ai acolo, copilă?
O fetiţă cu părul împletit în zeci de codiţe traversează în fugă
strada şi aleea, fluturând o planşă ca pe un steag.
Nu-mi amintesc deloc de asta.
— Uite ce am făcut! strigă versiunea mea de opt ani.
O urmez în casă, unde tata întinde cu grijă planşa pe masa din bucătărie.
— Uau! spune el, părând sincer. Cred că este cel mai bun desen al tău de până acum.
— E mama cântând la pian! exclamă micuţa Leigh.
— Văd asta, răspunde tata. Ai făcut o treabă grozavă.
— E pentru tine, tati!
— Incredibil, mulţumesc. Cred că s-ar cuveni să stea aici… cel puţin până reuşim s-o înrămăm!
Inima mi strânge la felul în care versiunea mea mai tânără radiază
galben-strălucitor, la felul în care mâinile tatei împing cu dragoste totul de pe frigider ca să facă loc desenului. Putea oare tata să vadă
cum, din instinct, prindeam deja proporţiile şi dimensiunile pianului?
A remarcat cum încercasem să combin diferitele culori pastel în
162
