simt căldură şi tristeţe în acelaşi timp.
O scânteie, o schimbare de culori, o schimbare de mirosuri.
Mama se plimbă singură pe holul liceului. Întreaga clădire este aranjată pentru o expoziţie de artă a elevilor. Picturi şi desene sunt aliniate pe pereţii sălilor de clasă şi ai holurilor. Picturi murale acoperă dulapurile elevilor. Cutii de sticlă au fost montate ca să
expună lucrări tridimensionale: sculpturi abstracte din sârmă, din papier mâché, vase din ceramică smălţuită şi glastre.
Mama trece pe lângă fiecare piesă de artă – chiar şi cele care în mod evident nu sunt ale mele –, urmărind etichetele corespunzătoare şi uitându-se după numele meu. Şi, de fiecare dată când găseşte una dintre lucrările mele, se dă un pas înapoi şi face o poză cu aparatul ei automat.
Se umflă de mândrie şi atrage atenţia, cu voce tare, la desenele mele tuturor celor din apropiere. Ultimul pe care-l găseşte este portretul ei. Nu i-l arătasem încă; a fost o surpriză. Un desen foto-realist, în creion, înrămat. Mama la pian, cu o mână atingând clapele, cu cealaltă ridicată la portativ, marcând digitaţia cu un creion tocit.
— Este frumos, spune ea.
164
Lumina se schimbă, totul se inversează, mirosurile se învârt şi, când culorile se întorc, pot spune după paloarea lor că este vorba de timpuri mai vechi. O amintire din trecutul îndepărtat.
O văd pe bunica – o versiune a ei de pe la patruzeci de ani, poate –
mergând de-a lungul drumului. Se opreşte în faţa unor trepte rotunjite care duc la o uşă cu o arcadă ascuţită, cu statuia lui Iisus în vârf. Nu intră, se sprijină de balustradă, ascultând.
Culorile şi sunetele se stabilizează şi apoi aud şi eu: notele unui pian, la început vioaie şi vesele, apoi lente şi sumbre. Degete pricepute dansează peste clape, inima expertă scoate sentimente din note.
Muzica ajunge la un final şi bunica oftează. Clatină puţin din cap şi apoi o ia din loc, grăbită de parcă nu vrea să fie văzută.
Culorile se inversează şi amintirile se îndepărtează.
165
51
Rămăşiţele desenului îmi căptuşesc palma cu pulbere moale şi cenuşie, mătăsoasă între buricele degetelor. Îmi frec mâinile şi cenuşa cade, dispărând cu totul.
Odată, noi am fost culorile standard ale curcubeului, veseli şi siguri pe noi. La un moment dat, cu toţii am început să ne poticnim în intervale, culorile intermediare au devenit întunecate şi complicate de resentimente şi de furie tăcută.
La un moment dat, mama a alunecat pe alăturea de drum, atât de mult, că s-a scufundat în tonuri de cenuşiu, o lume desenată numai din umbre.
Telefonul meu începe să sune pe noptieră. Aud clinchetul liniştit al notelor…
Asta-i ciudat. Cine m-ar putea suna?
Dar nu este un apel. Este melodia pe care mi-a trimis-o Axel, cea a lui Teresa Teng interpretată de mama. Cum poate telefonul meu să
facă singur asta?
Căldura după-amiezii se înfăşoară strâns în jurul meu şi, totuşi, muzica îmi trimite fiori, trăgând alte amintiri la suprafaţă.
166
52
IARNA, PRIMUL AN DE LICEU
Totul a ajuns într-un punct mort. Întrebările mele, investigaţiile mele. Normalitatea. Iluzia.
Era o zi de februarie vijelioasă, dincolo de jumătatea clasei a noua.
M-am întors acasă de la şcoală ca s-o găsesc pe mama întinsă pe canapea. Arăta micuţă, ca o păpuşă de cârpă.
— Bună, mama!
Am lăsat rucsacul pe podea.
Niciun răspuns.
— Axel şi Caro vin pe la noi, mai târziu. Putem comanda pizza?
Tot nimic.
M-am întrebat dacă nu căzuse într-un somn adânc.
— Mama?
Am zgâlţâit-o de umăr şi şi-a întors faţa. Trăsăturile i s-au schimonosit de parcă o durea ceva.
