Sau era o amintire vagă, uitată până în clipa aceea?
Mama ştia la ce mă refeream. Nu şi-a ridicat privirea.
— Asta este noua mea viaţă.
M-am apropiat şi i-am pus o mână peste umeri, mi-am lipit tâmpla de a ei.
— Dacă ajută, atunci este un lucru bun. Este o viaţă bună.
Am aşteptat confirmarea ei, dar n-a venit.
La ora unu dimineaţa, am primit un mesaj pe telefon şi am realizat că uitasem să răspund la mesajele lui Axel din ultimele şaptesprezece ore.
Bună! i-am scris înapoi.
Eşti bine? Ce se petrece?
Am oftat şi am scris: Pot să vin la tine?
Bineînţeles.
A trebuit să mă strecor afară din casă, ceea ce a fost destul de uşor.
Am traversat pe diagonală curţile vecinilor şi mi-a luat doar cinci minute ca să ajung până la casa lui Axel, chiar şi cu zăpada până la glezne.
În subsol, s-a aşezat pe canapea lângă mine.
— Zi, ce s-a întâmplat?
— Uf!
M-am lăsat pe o parte astfel încât părul meu îi atingea coapsa. M-am gândit că, dacă mi-aş fi mişcat corpul altfel, aş fi putut să-mi pun
171
capul în poala lui. Oare l-ar fi speriat asta?
El m-a atins uşor pe umăr.
Era mai simplu să vorbesc cu ochii fixaţi pe punctele luminoase de pe tastatura lui, pe căştile uriaşe zăcând într-o baltă de cabluri. Nu trebuia să mă uit la Axel. Nu trebuia să-i văd reacţia.
I-am spus despre vizita la spital. I-am spus despre cum o găsisem pe mama în pat, dimineaţă, şi cum mă simţisem de parcă aş fi fost vinovată de ceva dacă o lăsam şi plecam la şcoală.
Nu am folosit cuvântul depresie, care-mi bubuise prin cap toată
ziua.
— Dar tot nu înţeleg, spuse el încet. De ce a sunat la Urgenţe?
Am ridicat din umeri şi-am dat fără voie cu capul de piciorul lui.
Am simţit cum mi se electrizează părul.
— Nici eu nu ştiu.
Vreau să spun că aş fi putut face presupuneri. N-am vrut.
— Doamne! Îmi pare atât de rău, Leigh.
Mi-am lăsat ochii să se închidă.
Când m-am trezit, dimineaţa, mă aflam încă pe canapeaua lui. O
pătură era pusă peste mine. M-am ridicat uşor. Axel dormea, încolăcit pe patul lui, într-un colţ. I-am urmărit pieptul urcând şi coborând liniştit, cu fiecare respiraţie.
Un junghi verde-gălbui m-a lovit între coaste. El se ridicase de pe canapea. Am fi putut adormi atingându-ne, dar nu voise să se întâmple asta. Bănuiesc că ar fi fost ciudat.
Dar poate foarte plăcut.
M-am ridicat şi m-am întins. Caietul de desen al lui Axel se sprijinea de suportul pentru partituri de pe tastatură. Îmi ardeau degetele să-l răsfoiesc. Îmi plăcea să-i văd picturile. Câteodată mă lăsa să le văd şi-mi explica în amănunt cum fiecare linie îndrăzneaţă sau vârtej de culoare urma să se traducă într-un solo de fagot, în trilul unui flaut, în arpegiul unei chitare spaniole.
Am luat caietul şi l-am răsfoit, căutând picturile pe care nu le văzusem încă. Marginile au zburat prea repede, conducându-mă la o filă de la sfârşit care era mai grea şi mai groasă decât restul…
Era o fotografie, veche şi puţin îndoită, lipită acolo. Mi-a luat o secundă ca să mă lămuresc cine erau cei patru – şi eu eram obişnuită
172
să mă gândesc la familia lui Axel ca fiind doar el, Angie şi tatăl lor. În fotografie apărea familia Moreno pe când încă era întreagă, înainte ca mama lui Axel să plece.
