întrebarea. Eşti americancă?
Îmi încrucişez braţele, încercând să mă fac mai mică. Se uită la mine aşteptând, aşa că, în cele din urmă, dau scurt din cap.
— Haide! spune Feng, făcându-ne semn.
— Ce vrea? o întreb eu.
Feng clatină din cap.
Când ajungem la intersecţie, mă uit peste umăr. Tânărul stă tot acolo. Îşi face mâinile pâlnie în jurul gurii şi strigă ceva la noi.
177
Waipo tresare vizibil. Mi-aruncă o privire şi măreşte pasul.
O înghiontesc pe Feng.
— Ce a spus?
Ea-şi dă ochii peste cap.
— Debitează prostii. A spus că păsările aparţin cerului.
Îmi sare inima în piept. Când mă uit în urmă, omul a dispărut. Este numai copacul care se leagănă în briză şi un petic ciudat de ceaţă care se risipeşte printre crengile lui.
178
55
Când ajungem la piaţa de noapte, Shilin, s-a stins şi ultima geană
de lumină a soarelui. Violetul-cenuşiu inundă cerul în timp ce oamenii se strâng în intersecţie. Aparent, tot ce e de văzut aici este aglomeraţia. Firme verticale atârnă de ambele părţi ale străzii – fâşii de pânză luminate în galben, albastru, roz şi verde, cu logo-uri şi litere chinezeşti.
Piaţa de noapte pare un festival special, numai că Feng îmi spune că se desfăşoară în fiecare noapte. Oamenii se plimbă ţinând în mâini cornete de îngheţată dulce sau îngheţată de fasole roşie. Văd nişte lucruri pe care nu le-am încercat niciodată, dar despre care mi-a povestit tata, precum tofu urât mirositor şi prăjituri în formă de roată
umplute cu cremă albă. Un chioşc vinde frigărui de ouă mici şi cafenii, altul, chebapuri care par întunecate şi marinate. De cealaltă
parte a mulţimii, sunt tarabe aliniate fără o ordine anume, unele dintre ele vânzând mărunţişuri, haine şi accesorii, altele fumegând de mâncăruri ce tocmai se gătesc…
— Aici, gustările sunt numite xiaochi, spune Feng. Literal, înseamnă mâncăruri mici. Mmm – toate mirosurile mele favorite întrun singur loc! Ştii, întotdeauna m-am gândit că nu există o întâlnire mai romantică decât la o plimbare prin piaţa de noapte, unde să
mănânci tot ce vezi.
O ia înainte pe lângă mine, zâmbind.
Waipo mă apucă de cot şi se apleacă mai aproape de mine. Îmi şopteşte ceva la ureche, dar tot ce prind este ni mama. Mama ta.
Eu clatin din cap.
— Shenme?
Ea spune încă o dată, mai rar, şi acum înţeleg. Piaţa de noapte preferată de mama ta.
O familie cu doi copilaşi se îndreaptă în direcţia noastră. Cel mai mic se uită la mine cu ochi mari, rotunzi. O trage de mână pe sora lui, arătând către mine.
— Waiguo ren, spune sora lui. Străină.
179
Se întoarce şi ea către părinţi, arătându-mă cu degetul.
— Ni kan! Uite!
Întorc capul, prefăcându-mă foarte interesată de oferta unei tarabe care vinde tentacule fripte de calamar. Chiar mănâncă oamenii aşa ceva?
— Bună, bună! spune vânzătorul de calamar, uitându-se la mine curios.
Prea multă lume, prea mare înghesuială. Cum aş putea s-o găsesc pe mama în locul ăsta?
— Pun pariu că n-ai mâncat niciodată nimic la fel de gustos ca mâncarea de aici, spune Feng.
Mai în faţă, cineva începe să ţipe şi lumea se opreşte, capetele se înalţă. Omul gesticulează, arătând spre cer în timp ce strigă. Pare să
se ocupe de un vas aburind: rotocoale aurii plutesc pe suprafaţa unei supe închise la culoare.
Feng scoate un sunet cum că a înţeles.
