— Zice că a venit cineva şi a furat o grămadă de chifteluţe de peşte.
Şi apoi pricep ce spune el . Aţi văzut-o? O pasăre – o pasăre roşie.
Foarte mare!
— Zice că o pasăre nemaivăzută s-a coborât din cer, clatină Feng din cap. Ce ciudat!
— Ciudat, repet eu şi vocea mea se aude albastru-cenuşă.
— Ce păcat! Waipo ar fi vrut să ia câteva din astea – erau gustările preferate ale mamei tale din piaţa de noapte. Deşi cele mai bune chifteluţe de peşte sunt în Danshui. Mama ta obişnuia să facă naveta până acolo, doar pentru ele.
Preferatele mamei tale.
Cuvintele se învârt şi se învârt.
Mama ta.
De parcă Feng ar fi cunoscut-o. De parcă ar fi fost un timp, demult, când se plimba pe aceste străzi împreună cu mama.
Ceva din mine plesneşte.
Mă întorc cu faţa la ea. Picioarele se proptesc în pământ. Deşi îmi spun să mă abţin, cuvintele îmi bolborosesc la suprafaţă şi îmi ies singure din gură.
— Nu mai pretinde că o ştii pe mama!
180
— Ce? se uluieşte Feng.
Din mine se revarsă, jalnic, sălbatic şi negru de furie:
— De parcă ştii un singur lucru adevărat despre ea. De parcă ai călătorit înapoi în timp şi ai întâlnit-o…
Clocotesc într-atât încât stomacul mi se strânge ghem, măruntaiele mă dor, şi vreau să scuip afară fiecare gând otrăvit care-mi trece prin minte.
Ochii lui Feng se deschid larg. Umerii i se pleoştesc şi se face mică.
— Îmi pare rău, eu doar încercam să…
— Încetează! Nu faci parte din familia asta. Nu ştii nimic. De ce eşti mereu aici? Aş vrea să ne laşi singuri.
Feng face un pas îndărăt, împleticindu-se.
— Vreau doar să te ajut. Atât.
Mă răstesc cu atâta răutate, că mă surprind pe mine însămi:
— De ce eşti aşa de convinsă că am nevoie de ajutorul tău?
— Leigh, spune waipo.
— E în regulă, zice Feng.
Se întoarce către bunica şi încearcă să zâmbească.
— Meiguanxi.
Eu clipesc, şi ea dispare în mulţime.
181
56
După ce Feng a plecat, waipo şi cu mine am venit acasă într-o tăcere străvezie.
Este linişte în apartament acum, totul este atât de liniştit încât pot să-i aud pe bunici întorcându-se în patul lor. Un greiere îşi face numărătoarea ritmică undeva departe, pe străzi. Din când în când, trece câte o maşină. Vinovăţia mea inspiră şi expiră tare ca valurile furtunii care se lovesc de stânci.
Dacă Axel ar fi aici acum, m-ar întreba, Ce culoare? şi nu sunt sigură că aş putea să-i răspund. Poate este o culoare pe care nu am descoperit-o încă.
Fac eforturi să nu mă mai gândesc la Feng.
Mâinile mele apucă fâşiile de tricouri. Încep din nou cu o împletitură, încheieturile dirijând materialul, degetele curbându-se ca să ţină ţesătura desfăcută. Mă concentrez pe ce este deasupra şi dedesubt, legând noduri rapide, şi-mi las mintea să cutreiere.
Odată, eu şi Caro ne-am petrecut întreaga sâmbătă citind despre tetracromie şi am încercat să ne prindem dacă vreuna dintre noi sau amândouă se întâmplă să o avem. Este o condiţie extrem de rară, un caz aparte de sinestezie, în care o persoană poate să vadă culori pe care ceilalţi oameni nu le pot vedea. De pildă, un om obişnuit poate spune că un cer este perfect albastru, în timp ce un tip tetracromatic insistă că este şi roşu şi galben şi verde.
Mă întreb dacă vederea pasării este aşa. Dacă cei dintre noi care am văzut-o avem ceva special la ochi, în creier, în inimile noastre –
