ceva care ne permite să vedem cu mare claritate în altă dimensiune a existenţei.
Pentru că pasărea este reală. Trebuie să fie.
Sunt la fel de sigură de asta cum sunt de faptul că m-am născut. Că
sunt vie. Că numele meu este Leigh Chen Sanders.
Şi apoi îmi amintesc că un articol spunea că majoritatea păsărilor sunt tetracromatice.
Asta trebuie să fie adevărat la mama mea, ca pasăre. Trebuie. Mă
182
întreb dacă ea poate vedea culori pe care eu nu le pot vedea. Dacă
pentru ea cerul este plin de violet şi portocaliu când îl străbate. Dacă
luna arată ca o pensulă încărcată cu un milion de nuanţe diferite de vopsea, aşteptând să fie curăţată.
Ca şi când gândurile mele invocă un fel de magie, culorile camerei încep să-şi intensifice nuanţele, precum florile care se deschid.
Stacojiu în colţuri. Azuriu de-a lungul fisurilor de la sud. Indigo la fereastră. Verde bioluminescent urmărind cutele peretelui celui mai aproape de pat. Lucrurile care sunt deja negre cumva capătă o nuanţă
mai intensă, negru smoală şi gol.
Clipesc des şi, pentru o clipă, imaginea se limpezeşte.
Dar apoi curge înapoi ca o cerneală vărsată care se împrăştie repede.
Pe suprafaţa lucioasă a petei văd indicii ale trecutului. Amintirile înfloresc.
183
57
VARA DE DINAINTEA CLASEI A ZECEA
Trebuia să-mi dau seama că e ceva în neregulă, când tata a venit să
se aşeze în bucătărie, fără să spună nimic despre desenul din mâna mea. Era atât de tăcut, că m-am întrebat: Mă urmărise lucrând?
Am lăsat creionul jos şi am luat o gură de ceai. Atunci, el a profitat de ocazie:
— Leigh, ce-ai zice să te duci într-o tabără?
M-am oprit cu cana la jumătatea drumului spre gură şi am ridicat din sprâncene.
— Tabără?
Era sfârşitul lui iunie, după clasa a noua. Vara de-abia începuse şi, ceva mai târziu, în ziua aceea, Axel şi Caro urmau să vină pe la mine.
Eram pregătită să mă bucur de două luni libere.
Nu aveam idee că în mai puţin de un an viaţa mea se va întoarce cu susul în jos.
— Într-o tabără departe de localitate, a precizat tata.
Eu trebuie să fi făcut o mutră îngrozită, căci el a adăugat:
— Ei, haide, o să fie distractiv. N-ai fost niciodată. O să fie o experienţă bună. Există una în nordul statului New York care pare perfectă pentru tine.
— Ce anume din toate astea – am început eu, arătând spre pijamaua mea, caietul de desen, jumătatea de duzină de creioane împrăştiate lângă micul dejun – sugerează că aş vrea să plec într-un loc total neinteresant, să-mi fac prieteni falşi cu care nu voi mai vorbi vreodată, şi să fiu departe de prietenii mei adevăraţi, doar ca să fac nişte exerciţii de pierdere a încrederii şi să fiu mâncată de vie de ţânţari purtători de boli…
— Este o tabără de artă şi natură, a spus tata.
A trebuit să mă abţin să nu-mi dau ochii peste cap. Tata evident credea că orice conţinea cuvântul artă era automat un câştig pentru mine. Cel puţin, făcea un efort, nu?
184
Dar un efort greşit.
— Putem vorbi despre tabuul nostru? l-am întrebat eu.
Expresia lui a devenit circumspectă.
— Care tabu?
