Încercasem să sun acasă. Tata răspundea întotdeauna. Când îl rugam să vorbesc cu mama, spunea:
— Acum nu este un moment bun, Leigh.
Ce naiba însemna asta?
În seara următoare, Axel a venit şi am şters-o.
Hotelul pe care Axel l-a găsit pentru noi era foarte ieftin. Nu că
aveam de gând să mă plâng. Probabil că de asta nici nu au clipit când Axel le-a servit minciuna că-şi pierduse carnetul de conducere, cu câteva ore înainte.
— Să încerc să găsesc un alt act de identitate…
— E în regulă, a spus recepţionerul, pe un ton de maximă
plictiseală.
Nu prea aveai loc să treci pe lângă patul mare. Prosoapele erau scorţoase şi miroseau puternic a clor. Una dintre veioze nu se aprindea. Picioarele scaunelor erau bandajate cu bandă adezivă. Şi baia… ei bine, probabil fusese curăţată acum un secol.
Urma să fie o experienţă interesantă.
Atunci mi-a trecut prin cap să mă întreb cât îl costase pe el toată
misiunea asta? Bilete de autobuz? Trenul? Hotelul pentru o noapte?
Nu putea fi ieftin. Slujba lui cu jumătate de normă îi aducea opt dolari pe oră. Aventura asta probabil îi înghiţise banii pe mai multe săptămâni de muncă.
188
— Axel, o să-ţi dau înapoi toţi banii.
El s-a oprit în mijlocul acţiunii de a deschide rucsacul.
— Ce? Nu, nu-ţi face griji.
— Serios, nu pot să te las să plăteşti pentru toate astea.
— Leigh, am vrut să vin. Dacă nu voiam, nu mă ofeream. Bine?
Axel a răsturnat rucsacul în pat.
— Provizii!
Ne-am aşezat cu picioarele încrucişate pe pat şi ne-am ospătat cu cereale Frosted Flakes şi chipsuri cu sare şi oţet.
— Îmi cer scuze că nu am mâncare adevărată, spuse el.
— Râzi de mine? am zis, cu gura plină de chipsuri. Asta este cea mai bună masă din ultimele două săptămâni.
La desert, am avut salată de fructe. Nu aveam linguriţe, aşa că am pescuit bucăţile de fructe cu degetele şi am băut sucul. Aveau gustul libertăţii.
Mi-a povestit despre zahărul candel făcut de Angie, cum pusese el pe ascuns o picătură de colorant alimentar verde, ca să râdă de ea.
Vărul lui, Jorge, îşi dăduse cu jumătate de borcan de unguent antituse pe burtă, ca să scape de durere după ce înfulecase prea multe macaroane cu brânză. Tina se alăturase unui grup nou de femei casnice, de la care se molipsise cu expresii noi, ca oy şi aye-yai-yai – şi acestea au fost exact primele două lucruri pe care le-a spus când Axel i-a povestit că eu fusesem trimisă într-o tabără.
Am râs şi am glumit şi aproape că mă simţeam din nou normal.
Mai puţin acea neplăcută senzaţie de îngrijorare. O voce interioară
nu s-a putut abţine să întrebe: De ce s-ar alătura Tina unui grup de femei casnice, decât dacă ea şi mama nu-şi mai petrec tot timpul liber împreună?
— Vrei să te schimbi tu prima? a spus Axel, înclinând capul în direcţia băii.
M-am gândit la mizerie şi m-am crispat.
— Nu vreau să stau acolo o secundă mai mult decât e nevoie. Mă
gândesc că s-ar putea chiar să sar peste duş.
La ultima privire aruncată, descoperisem fundul căzii maroniu şi nămolos. În niciun caz nu aş fi intrat în ea.
— Şi eu la fel, a spus el, imitându-mi strâmbătura.
189
— N-am putea să ne schimbăm aici? Întorşi cu spatele sau cam aşa ceva?
— Ba da, a spus Axel. E în regulă.
