— Nu, scumpo! Nu mi-a răspuns la telefoane.
Când a tras maşina pe aleea noastră, Axel s-a oferit să mă ajute să
duc bagajul în casă, dar am clătinat din cap. Acum eram sigură că
intuiţia mea fusese corectă – ceva se întâmplase cu mama. Indiferent despre ce era vorba, nu eram sigură că voiam ca Axel să vadă.
Am sunat şi imediat am auzit paşii grei ai tatei grăbindu-se pe hol.
A deschis larg uşa.
— Ce-a fost în capul tău?
Pe faţa tatei s-au perindat rapid expresiile din spectru: şoc, furie, uşurare, furie din nou.
— Păi, eu…
— Am primit un telefon de la Tabăra Mardenn, ca să mă
informeze că fiica mea a dispărut şi mi s-a sugerat să anunţ poliţia pentru declanşarea alertei de răpire a unui copil… Leigh, ce Dumnezeu te-a făcut să crezi că asta ar fi o idee bună?
— Okay. Eu…
— Şi apoi am început să primesc telefoane de la familia Moreno, întrebându-mă dacă l-am văzut pe Axel – el te-a atras în treaba asta cu dispariţia? Apropo, eşti pedepsită. Pentru tot restul verii.
194
Nedreptatea mi-a încleştat maxilarul.
— Ce? Uf… Tată… poţi să te calmezi o secundă?
— Să mă calmez? A trebuit să completăm două rapoarte de persoane dispărute!
Tata a clătinat din cap, rotindu-şi ochii în sus ca şi când ar fi spus Nu pot să cred aşa ceva. Mi-a întors spatele şi a plecat, lăsându-mă să
mă desfac singură din toate curelele bagajelor.
— Ce naiba…?
— Leigh?
Am ridicat capul. Vocea mamei, fără trup, plutind undeva departe.
Cobora scările. Era prima oară când o auzeam pronunţându-mi numele, după săptămâni întregi.
— De ce eşti atât de supărat? l-a întrebat ea pe tata, când a ajuns în capul scărilor. Ce s-a întâmplat?
— Nimic, a spus tata, extenuat. Totul este în regulă. Vorbeam eu mai tare.
— Leigh, m-a salutat ea, cu un zâmbet blând.
Halatul roz de baie îi dădea o strălucire angelică. M-a îmbrăţişat, iar eu am fost atât de şocată, că am stat lemn în braţele ei, uitând s-o îmbrăţişez şi eu.
— Te-ai simţit bine la petrecere?
— Petrecere? am îngăimat.
M-am uitat la tata, care nu voia să-mi întâlnească privirea.
— I-am povestit despre petrecerea în pijamale, a spus el, încruntat.
Era un indiciu pe care să-l urmez.
După ce mă supusese două săptămâni la chinuri, nu eram dispusă
să-l ajut.
Dar drăgălăşenia de pe chipul mamei m-a făcut să mă răzgândesc, nu mai voiam să declanşez un scandal. Voiam ca ea să fie fericită.
Negreala din jurul ochilor ei parcă se estompase şi ea stătea mai drept.
— Desigur, mamă. A fost minunat.
Umerii tatei s-au destins de uşurare. S-a întors şi s-a retras în biroul lui.
Mama m-a ajutat cu bagajele.
— De ce ţi-ai luat atâtea pentru petrecere?
