A sunat ca şi când ar fi spus: Ce culoare?
Dar nu puteam fi sigură. M-am prefăcut că adormisem deja.
191
58
Culorile explodează ca promisiunile şi negrul pâlpâie ca un scurtcircuit, ca amintirile, şi totul cade, cade, aducându-mi aminte, cădere, amintire, cele două cuvinte sinonime.
192
59
VARA DE DINAINTEA CLASEI A ZECEA
Dimineaţa, când m-am trezit, mi-am dat seama că mă răsucisem în somn o sută optzeci de grade şi tâmpla mea se sprijinea acum de pieptul lui Axel. El era cu faţa spre mine, cu o mână jumătate pe coastele mele, jumătate pe talie. În capul meu s-au pornit alarmele; nu purtam sutien. Panica m-a făcut să mă îndepărtez. Degetele lui s-au prelins peste abdomenul meu şi ceva s-a aprins pe sub pielea mea.
M-am dat jos din pat, aşteptând să se potolească fierbinţeala din mine.
Aici dormea prietenul meu cel mai bun. Fără ochelari, cu genele negre închise. Cu tricoul ridicat, dezgolindu-i mijlocul subţire.
Genele s-au deschis.
— Ce s-a întâmplat? a murmurat.
Am clătinat din cap.
— Nimic. Hm, la ce oră este autobuzul nostru?
S-a ridicat în capul oaselor, frecându-se la ochi.
— După prânz.
— Bine.
M-am uitat la ceasul hotelului de pe noptieră, cu liniuţele lui roşii demonice în formă de numere.
— Este aproape prânzul.
Axel s-a întors să-şi înşface ochelarii.
— Rahat! a spus el. Trebuia să eliberăm camera până în ora unsprezece. Rahat, rahat, rahat!
În autobuz, am cerut locul de la fereastră, în caz că n-aş fi putut să
mă uit la Axel şi aveam nevoie de ceva pe care să-mi fixez ochii. Dar lucrurile păreau că reveniseră la normal. Ne-am scos caietele de desen şi ne-am desenat picioarele – ale mele, în sandalele uzate, cu oja corai scorojită de pe unghiile mari, ale lui, într-o pereche de şosete gri şi tenişi cu talpa verde.
De la capătul liniei autobuzului, am luat un tren spre un oraş de
193
lângă Fairbridge. Axel a sunat-o pe Tina să vină să ne ia, pentru că
ştia că panica ei va fi cea mai moderată. Omisese să anunţe pe cineva că va dispărea pentru o noapte.
Când ne-am îngrămădit pe bancheta din spate a maşinii, Tina s-a răsucit spre noi.
— Axel, ce-a fost în capul tău? Tatăl tău şi-a pierdut minţile de îngrijorare. Trebuie să înveţi să răspunzi la telefon.
Axel a aşteptat până ce ea s-a întors cu faţa la volan, ca să-şi dea ochii peste cap în mod teatral.
— Ştiu, mătuşă Tina, ştiu. Crede-mă, era important. Leigh avea nevoie de mine.
Tina s-a îmblânzit.
— Leigh, scumpo, eşti bine?
— Da, sunt bine, mulţumesc.
— Şi mama ta? Ea cum e?
Am încremenit.
— Nu v-aţi văzut?
