— Da. Am dus-o la doctor şi am discutat împreună despre asta. A consimţit. Putea să-şi schimbe hotărârea oricând, dar n-a făcut-o.
Mama ta era într-o stare critică, Leigh. Nu mânca. Nu vorbea. Dacă o mai ţinea aşa, ar fi murit.
Vocea i s-a frânt la sfârşit.
Am clătinat din cap. Mama nu ar fi murit. Mama mea, cu vocea ei însorită, cu degetele ei puternice care prăpădeau pianul, cu îmbrăţişările care îţi topeau inima. Mama mea, care făcea cele mai bune gofre, cele mai bune plăcinte şi fantezii din aluat. Care-mi zâmbise atât de dulce, seara trecută.
El şi-a dres glasul.
— Terapia electroconvulsivă schimbă repede chimia creierului.
Poate scoate o persoană dintr-o depresie acută, atunci când alte metode nu funcţionează.
M-am holbat la gresia din bucătărie. Mi-am imaginat-o pe mama într-un scaun, legată la o mie de fire, curentată în mod repetat.
Corpul luminând albastru şi alb, ochii rostogolindu-se în cap, gura căscată într-un ţipăt mut.
— Nu este chiar aşa cum pare, a spus tata, de parcă mi-ar fi auzit
197
gândurile. Tratamentul cu şocuri este foarte prost înţeles. Şi mie a trebuit doctorul să-mi explice. I-au dat un medicament să-i relaxeze muşchii şi au adormit-o. Apoi au aplicat un curent electric ca să-i provoace un mic atac cerebral şi să-i schimbe chimia creierului. Ea nici măcar nu-şi aminteşte.
— Asta a fost singura opţiune? am întrebat eu.
Tata a tras nesigur aer în piept.
— Doctorul a spus că era o opţiune bună, pentru că nu răspunsese la alt tratament. Încercase psihoterapia. Încercase atât de multe scheme medicamentoase. Astea dau rezultat în multe cazuri, dar nu au fost eficiente pentru ea.
— Bine, am spus, deşi toate astea erau noutăţi pentru mine.
— Leigh… n-am vrut să te îngrijorezi. Dar… ei bine… treaba asta n-a fost… o problemă recentă. Mama ta se luptă cu depresia de mulţi, mulţi ani. Cred că de dinainte să exişti tu.
Aşa mă gândisem şi eu, stând în pat, fără somn, nopţi de-a rândul, trecând în revistă ce observasem anapoda în comportamentul ei.
Lunile când părea că uitase cum să zâmbească. Lungile perioade de somn şi amorţire, adesea uitând să facă lucrurile promise.
Conversaţiile când aproape că nu răspundea.
Mi-am dat seama că ştiam de mult timp, fără să înţeleg, de fapt.
Îmi fusese frică să mă confrunt direct cu boala ei.
Dar mai era şi versiunea de flacără vie, luminoasă a mamei. Cum putea o persoană ca ea să fie deprimată? Era plină de energie, de viaţă, de pasiune. Cuvântul deprimat mă ducea cu gândul la grupul de copii de la şcoală, care se îmbrăcau numai în negru şi îşi dădeau cu dermatograf negru pe la ochi, ascultau muzică la volum maxim şi nu zâmbeau niciodată. Aceia pe care oamenii câteodată îi numeau emo, făcând apelativul să sune negativ, ruşinos.
Mama nu era aşa. Nici pe departe.
Atunci, o voce din capul meu a şoptit, mirată: Să fi fost vina mea?
Eu stăteam cel mai mult în preajma ei. O împiedicam eu în vreun fel să se facă bine?
— Când a fost? am întrebat. Tratamentul?
— Ultima programare a fost alaltăieri. S-a dus de şase ori, în ultimele două săptămâni.
198
Am tras abrupt aer în piept. De şase ori.
— Trebuia să-mi fi spus şi mie. Puteam să fac faţă. Puteam să fiu aici ca să ajut. Nu să mă trimiţi de acasă de parcă aş fi o sarcină
oarecare de pe o listă pe care o poate îndeplini cineva străin.
Tata a lăsat capul în jos.
— Îmi pare rău, Leigh.
Era probabil prima oară când tata îşi cerea iertare de la mine.
M-am aşezat şi eu. Corpul mi s-a relaxat şi oboseala a luat locul furiei.
— Confuzia şi pierderea memoriei pe termen scurt sunt doar efecte secundare. Dar se recuperează repede. Tratamentul a fost eficient… şi e chiar mai bine decât sperasem. Din câte îmi dau eu seama, ea este confuză doar cu privire la ultimele două săptămâni.
Am dat uşor din cap.
— Îşi aminteşte… cum era înainte? Cum se simţea?
— Cred că da.
