Mama scoate un borcănel din frigider.
— Mă bucur că te are, spune ea cu jumătate de zâmbet. Bucătăria pâlpâie şi dispare.
203
62
Patruzeci şi trei de zile.
Şase rămase.
Mă gândesc la ultima amintire – mama încercând să-i vorbească
lui Axel despre mine. Capul mi se înceţoşează în tonuri sepia.
De ce a fost nevoie să văd scena asta? Ca să-mi amintesc câte s-au rupt între mine şi el? Nu înţeleg cum asta îmi oferă ceva util.
Încerc să-mi alung ceaţa din cap. Totul pare zimţat şi crăpat, pătat cu cerneală neagră. Ştiu că este doar confuzia produsă de insomnia mea şi nu lumea reală. Dar nu pot să nu simt că totul începe să se prăbuşească.
În dimineaţa asta nu este nimeni în chioşcul din parc, aşa că
waigong şi cu mine ne-am instalat pe una dintre băncile lui.
Peste tot în jurul nostru răsună corul de cicade şi conversaţiile păsărelelor.
Pe masa de lemn este o tabletă pătrată de piatră, cu linii albe crestate în ea, închipuind nişte pătrate. În centru sunt gravate litere chinezeşti. Este o tablă de joc. Mă întreb cum sunt piesele – dacă sunt rotunde ca monedele, dacă sunt gravate cu cârlige şi ideograme chinezeşti.
Bunicul îşi plimbă degetele peste tablă.
Şi apoi eu am o idee. Scot telefonul mobil, trec peste primele două
ecrane până ce găsesc aplicaţia corectă.
— Uite! Vrei să jucăm?
Waigong nu zice nimic, doar se încruntă la telefon.
Ridic patru degete.
— Tot ce trebuie să faci este să obţii patru la rând. Şi atunci câştigi.
Arăt către mine şi apoi plasez prima piesă. Îi iau degetul şi apăs pe ecran ca să fac mutarea celui de-al doilea jucător. Este cel mai rapid joc şi-l las pe el să câştige, pentru că este doar o partidă
demonstrativă.
Apare o scânteie în ochii lui. Cred că înţelege.
— Bun, acum hai să jucăm de-adevăratelea! spun eu.
204
De îndată ce se încarcă, el împunge în ecran cu degetul mare, plasându-şi piesa chiar în centru.
Mutăm înainte şi înapoi. Sunt atât de concentrată pe strategie, încât devin neatentă la tablă şi dintr-odată el are patru la rând şi câştigă.
Bunicul radiază, obrajii i se rotunjesc şi gura i se deschide larg, râzând liniştit. Se leagănă înainte şi înapoi, arătând mulţumit ca teiul verde.
Câştig următoarele două jocuri, dar el tot zâmbeşte la mine, extrem de încântat, ca şi cum el este câştigătorul, indiferent de rezultat.
De-a lungul potecii, copacii ajung până la nori, legănându-şi uşor frunzele. Mergem încet, căutând din nou floarea perfectă. Mă uit cu atenţie în toate direcţiile, încercând să găsesc o idee despre cum să-mi folosesc plasa. Mă întreb dacă pasărea vine vreodată aici.
Pe drumul de întoarcere, waigong mă opreşte cu mâna şi-mi arată
o creangă groasă de copac, la nivelul ochilor noştri.
O cicadă cafenie, singură, vie, umflându-se şi smucindu-se, umflându-se şi smucindu-se.
Năpârleşte.
Privim, fascinaţi, cum îşi face loc prin partea din spate, unde cochilia s-a deschis ca un costum descheiat la fermoar. Încetişor, corpul proaspăt se zvârcoleşte şi iese afară, verde-pal văratic. Noile picioruşe se lovesc de câteva ori, ochii precum tuşul îi strălucesc de parcă ar şti totul despre lume. Două ghemotoace, strânse ca foile de varză, se desfac din lateral, întinzându-se în aripi lungi, verzi la margine şi transparente în centru, moi ca mătasea.
Carcasa, maro şi rigidă, atârnă de creangă. O fantomă lăsată în urmă.
205
