— Dovedeşte pasiune, spune mama pe un ton categoric.
— Şi asta este grozav, spune el. Dar şi hobby-urile se schimbă. Şi rămâne întrebarea dacă asta-i va asigura traiul. Dacă o va face fericită.
— Trebuie să facă ce-i place.
Tata-şi întoarce faţa către spatele mamei. Spune, foarte blând:
— Tu faci ce-ţi place. Eşti fericită?
Ea nu răspunde.
— Dory, spune el, după un lung moment.
Se aude numai tata care inspiră adânc. Oftează, închide lumina.
O explozie de noi culori.
201
În colţul cel mai întunecat, acele ceasornicului din sufragerie strălucesc uşor, săgeţi mici, verzui ca luna, arătând că este trecut de miezul nopţii. Lumina vine dinspre hol – destul ca restul camerei să
fie vag vizibilă. Mama este pe canapea, cu ochii închişi, cu o pernuţă
sub cap, pătura căzându-i de pe umeri. La început, este greu să plasez amintirea în timp – de-a lungul anilor au fost atâtea nopţi când ea a dormit la parter pentru că dormitorul devenise o grotă a insomniei.
Dar apoi tata intră binişor în sufragerie, purtând vesta lui preferată
din anii mei de gimnaziu. Se apleacă peste canapea să ridice pătura, s-o potrivească sub bărbia mamei, să-i dea la o parte o şuviţă de păr de pe faţă.
Se întoarce să iasă din cameră, dar se opreşte, ochii lui găsesc ceva: un desen sprijinit de o partitură de pe pian. Îmi amintesc desenul acela – era de la sfârşitul clasei a şasea. Mama îmi cumpărase încă un set special de cărbuni de desen, pe care eu îi împărţeam cu Axel, care nu-şi putea permite ceva atât de scump, dar ura ce avea doamna Donovan în sala de clasă. Tema era să ne desenăm pantofii, şi Axel şi cu mine am schimbat punctul de vedere, ca să facem subiectul mai interesant. El a desenat perechea mea nouă, dar deja pătată, de tenişi roşii. Eu am desenat tenişii lui obişnuiţi, care erau atât de vechi că
luaseră culoarea nisipului şi aveau o crăpătură lângă degetele piciorului stâng.
Hibele încălţărilor lui Axel făcuseră ca desenul să mi se pară şi mai interesant – devenisem obsedată de obţinerea unei umbre corecte, redând perfect murdăria.
Şi apoi l-am aşezat pe pupitrul de partituri, ca mama să poată să-l vadă de cum intra în cameră, ca de obicei. Nu mă aşteptasem ca tata să-l observe. Din anul acela, el încetase să mai acorde atenţie desenelor mele. Sau, cel puţin, aşa am gândit eu.
Acum îl văd cum duce binişor desenul la lumina din hol, se apleacă şi priveşte detaliile pe care le-am surprins, studiază şireturile, călcâiul uzat, cauciucul crăpat.
Pe canapea, în spatele lui, mama deschide ochii. Se mişcă fără
zgomot, îşi înalţă capul şi se uită la el.
— Hm, murmură el în barbă.
Se duce în bucătărie, scoate un aparat foto vechi dintr-un sertar şi
202
face o poză a desenului, înainte de a-l pune la loc în sufragerie şi de a pleca în vârful picioarelor. Lumina aurie se stinge, dar ştiu că ochii mamei sunt încă deschişi, încă privesc.
Culorile se schimbă.
Mama, pregătind gofre, într-o sâmbătă dimineaţă. Probabil că nu mă sculasem încă, pentru că Axel stă singur la masă, răsucind în neştire o cană de cafea.
Părul lui este ciufulit, zburlit în direcţii nostime.
— Voi doi faceţi o pereche bună, spune mama, punând frişcă
proaspătă pe o farfurioară înaintea lui.
— Cine? întreabă Axel. Eu şi Leigh?
Mama dă din cap.
— Ţine foarte mult la tine, ştii?
Axel râde stânjenit.
— Este cea mai bună prietenă a mea.
Mama dă din cap din nou.
— Rar vezi aşa o prietenie puternică.
Axel face mare spectacol din tăierea celor două gofre ale lui bucăţi minuscule.
— Aveţi sirop? spune el.
