Podeaua a scârţâit deasupra capetelor noastre şi amândoi am amuţit.
Am ascultat zgomotul picioarelor mamei, trecând dintr-un capăt al camerei în celălalt. Am ascultat când a coborât treptele, una câte una.
M-am ridicat şi am pus să fiarbă apă pentru ceai.
Iar când mama a apărut de după colţ în bucătărie, eu scufundam un plic de ceai în cană, privind cum se schimbă culoarea apei, iar tata, la masă, îşi bea cafeaua, cu o mână pe marginea unui ziar.
— Bună dimineaţa, a spus ea.
Era încă în halatul de baie, dar îşi periase părul până devenise strălucitor şi neted. S-a uitat la noi cu afecţiune şi, în acel moment, am fost convinsă că totul urma să se termine bine.
199
60
Când sfârşesc de împletit plasa, este aproape cât cel mai mic perete din camera mea – mulţumesc cerului că mi-am pus în bagaj mai multe tricouri largi şi pantaloni de sport. Plasa este îndeajuns de mare ca să poată ţine pasărea şi s-o împiedice să scape, dacă găsesc modul corect de a o folosi. Mâine o să mă gândesc unde s-o montez şi cum s-o lansez.
Dar tot nu pot să dorm, camera este prea liniştită, noaptea prea grea, orele de-abia se târăsc.
Cuvintele dure pe care i le-am spus lui Feng mi se întorc în minte.
Scotocesc prin cutie, căutând o distragere de la sentimentul pământiu şi mâlos, de vinovăţie, care-mi tulbură mintea.
Scot o foaie de hârtie îngălbenită, scorţoasă, aspră şi împăturită.
Amintirea temei de odinioară apare la suprafaţă. Făcusem pereche cu Axel şi îndoiserăm hârtia pe jumătate, ca eu să-l pot desena pe el pe o parte şi el pe mine, pe cealaltă. Nu aveam voie să ne uităm la ce desenase celălalt până ce nu terminam amândoi. Când am desfăcut foaia, arăta ca şi când chipurile noastre în alb-negru zâmbeau unul la celălalt.
Am râs amândoi de asta şi apoi n-am mai ştiut ce s-a întâmplat cu desenul. N-am ştiut că se deranjase vreunul dintre noi să-l păstreze.
Ce amintiri voi găsi aici? Scot un băţ nou de tămâie şi aduc chibritul la viaţa sa arzătoare.
200
61
— FUM ŞI AMINTIRI —
Sunt în dormitorul principal. Chiar
dormitorul unde s-a întâmplat…
Ochii mei se îndreaptă către locul
de pe covor unde am văzut pata de
forma mamei. Dar nu este acolo.
Bineînţeles că nu este acolo.
— Nu cred că este o idee bună s-o
încurajezi, spune tata.
E în capul oaselor, sprijinit de tăblia
patului, ciupindu-şi puntea nasului cu
două degete. Lângă el, veioza de pe
noptieră bâzâie.
Mama stă culcată lângă el, ghemuită şi cu faţa la perete. Tace mâlc.
— Îmi fac griji pentru ea, ştii? spune tata. Nu are fraţi, surori. Nici veri. Are doar un prieten.
— Un prieten bun, spune mama, cu vocea înfundată şi tărăgănată.
Un prieten foarte bun e tot ce are nevoie.
— Bine, şi prieteniile se schimbă, spune tata.
Mama tace din nou.
— Treaba asta cu arta devine tot mai intensă. Nu face nimic altceva.
