63
A apucat mama vreodată să vadă o cicadă năpârlind?
Oare şi-a dorit să poată face exact la fel? Să-şi lepede pielea şi să fie cineva nou?
Erau zile când părea că se transforma în ceva mai tăcut, mai întunecat. Culorile ei se adânceau, dar şi amuţeau. Devenea deopotrivă mai ea însăşi şi altcineva.
Sau poate nu era o transformare. Poate era o dezvăluire de moment. O desprindere a straturilor protectoare.
O ascuţire a creionului, aducând vârful la punctul său cel mai străpungător.
206
64
Înapoi, în apartament, totul pare mai liniştit. Waipo zâmbeşte la floarea de dimineaţă – o singură tijă care se termină cu un buchet de flori micuţe, portocalii, atât de vesele, în formă de stea –, dar nemişcată. Pare foarte obosită, astăzi. Obrajii îi sunt lăsaţi, ochii puţin mai trişti.
În timp ce pune cu polonicul orez fiert, alb şi pufos, în castroane, se uită la uşă. Îi e dor de Feng.
Starea ei posomorâtă este din vina mea. Sentimentul de vinovăţie îmi cade greu în stomac şi ruşinea se înfăşoară în jurul meu înţepătoare ca un înveliş de arici, accentuând gândul că am făcut atât de mult rău.
Roşu-intens – culoarea unui creion nervos marcând greşelile pe care le-am făcut.
În sufragerie, o privesc pe waipo aprinzând un chibrit. În cealaltă
mână, îi tremură un beţigaş lung de tămâie. Pentru o miime de secundă, vârful se aprinde şi el, cu o flăcăruie vie, înainte să scadă la o sugestie de lumină şi de căldură. O şoaptă a vieţii care emite cenuşă
şi fum, sărând aerul.
Waigong se lasă pe spate în canapea, privind videoclipuri cu volumul dat la minimum. Văd un cântăreţ îmbrăcat ca un pirat, ţinând în palmă o versiune a lui în miniatură. Clipesc şi, în momentul următor, îl văd dansând cu nişte tipi mascaţi.
— Waipo! zic eu. Lai.
Ea îşi ridică ochii la mine.
— Lai kan.
Mi-a venit o idee cum s-o înseninez, cum s-o fac să se simtă mai bine.
— Kan shenme? întreabă ea. Ce să văd?
Dar eu nu ştiu să-i răspund în cuvinte. O trag de cot spre camera de oaspeţi. Alunecăm pe lângă crăpături ca tuşul, care se întind de-a lungul pereţilor, mai largi şi mai înalte ca mine. Trecem pe lângă o gaură imensă care se cască într-un colţ al apartamentului. Un abis
207
atât de negru şi gol că mă cutremur. Tavanul de deasupra este complet crăpat. Linii subţiri, negre, se întind de acolo spre exterior.
Bineînţeles, bunica nu vede nimic din toate astea.
Este viziunea mea insomniacă – cred că este ca o superputere.
Gândul aproape că mă face să zâmbesc.
Când ajungem în camera mea, waipo se aşază obosită pe pat.
— Deng yixia, spun eu. Aşteaptă.
Când deschid cutia, primul lucru pe care-l văd este fotografia, duplicatul celei de pe altarul lui waipo, proptite de marginea fructierei.
Cele două fete aşezate, spătarele ornate ale scaunelor de lemn ridicându-se în spatele lor, picioarele atârnând. Una dintre ele e puţin mai înaltă, puţin mai în vârstă.
Dau cu degetul pe marginile hârtiei fotografice – e dură, de parcă a fost păstrată cu grijă toţi anii ăştia. Nu ca exemplarul celălalt, pe care waipo probabil îl ia să-l privească în fiecare zi, cu marginile moi şi cu urme de degete.
— Tamen shi shei? o întreb, întinzându-i fotografia. Cine sunt?
Bunica se uită, mijeşte ochii, şi îmi răspunde cu un torent de cuvinte pe care nu le cunosc. Mda. Bine că mai există un mod în care aş putea să înţeleg.
Împing la o parte plasa făcută de mine, care ocupă întreaga parte de sus a dulapului cu sertare, şi scot cutia cu tămâie, simţindu-mă
dintr-odată importantă şi nerăbdătoare. Timp de o secundă, mă
întreb dacă nu pasărea a adus aceste beţişoare de tămâie, ci îi aparţinuseră bunicii de la bun început. Îi întind cutia şi arăt spre ideogramele pictate pe capac. Ea dă din cap. Nu pare să o recunoască.
Waipo mă priveşte cum mă joc cu chibritul. Îl aprind. Duc vârful de jar al beţigaşului de tămâie la colţul fotografiei şi mă uit cum arde.
Un fum negru erupe. Nu fuioare plăpânde ca înainte. Nu trombe şerpuitoare. Este o izbucnire violentă şi înţeleg că fumului nu-i place asta. Nu-i place că am adus o altă persoană.
