Fotografia îmi e smulsă din mâini de un vânt invizibil, rotită şi ridicată în aer unde explodează cu un trosnet ca de fulger şi cade prefăcută în cenuşă.
Când mă întorc spre bunica, o văd privind cu ochii holbaţi.
208
Nu este nicio licărire.
Nu este niciun fulger.
Culorile nu se inversează.
Sub picioarele noastre, totul tremură, şi mă întreb dacă este un cutremur. Se zdruncină atât de tare, încât pereţii deja crăpaţi cad, tavanul se năruie. Waipo ţipă când patul fuge de sub ea.
Podeaua a dispărut. Forţa de gravitaţie a dispărut. Plutim prin acel abis negru, făcând tumbe periculoase. Tot ce aud este sunetul respiraţiei noastre.
— Leigh! strigă waipo.
Vocea ei este ca un întrerupător de lumină.
Negrul dispare. Picăm pe pământ, impactul făcând să ne tremure picioarele.
209
65
— FUM ŞI AMINTIRI —
Un câmp verde. Un cer de culoarea
şerbetului. Aici suntem.
Ce naiba este locul ăsta?
Waipo arată spre iarba din faţă şi parcă
degetul ei cheamă vântul. O pală
vijelioasă trece peste noi, ciufulindu-mi părul şi umflând haina bunicii.
Abia când o fotografie zboară pe lângă
glezna mea, răsucindu-se şi săltând prin aer, purtată de vânt, observ că pe câmp sunt împrăştiate o mulţime de lucruri.
Fotografii. Scrisori. Plicuri cu adresa scrisă în chineză.
Zăresc cutia, căzută pe o parte, cu numele meu trecut pe capac cu un marker gros, negru.
Sunt lucrurile pe care mi le-a adus pasărea. Cutia cu suveniruri despre care bunicii au spus că au ars-o. Şi de jur împrejurul ei, beţigaşe rupte de tămâie neagră. Ce am făcut?
Waipo se apleacă după o bucată de hârtie mototolită de pe pământ, lângă mine. În clipa în care mâna ei o atinge, apare fulgerul revelator.
Culori afară. Culori înăuntru.
Pământul a dispărut de sub picioarele noastre, înlocuit de covorul bej din biroul tatei. Camera este în penumbră şi miroase a rufe curate. Noi stăm chiar lângă biroul tatei, la care el scrie cu stiloul pe o foaie de hârtie. Ce iese de sub peniţă nu este engleză. Linii drepte, arcuite şi săgeţi avântate, care se combină în ideograme chinezeşti.
Tata scrie cu mână uşoară şi îndelung exersată.
Stiloul scoate hârşâituri aspre, peniţa împroaşcă – cerneala neagră
e absorbită de hârtie, închipuind, aproximativ, un os de câine.
Lângă mine, bunica tresare. Gesticulează cu emfază spre pata de cerneală. Îmi ia un moment să înţeleg că ea recunoaşte hârtia aceea.
210
Adică el…? Gândul cade ca plumbul în stomacul meu. Îi scrie ei?
Bunicii?
Tata clatină din cap la vederea petei de cerneală, dar continuă să
scrie în jurul ei. Termină scrisoarea, se semnează în engleză şi apoi flutură hârtia ca să usuce mai repede cerneala.
Adună nişte lucruri din sertarele lui: mai multe poze cu mine (probabil eram în clasa a şaptea sau a opta), cu mama şi câteva cu întreaga familie. Şi, completând asortimentul, o selecţie din desenele mele – de majoritatea nu-mi amintesc. Un autoportret. Pui de veveriţe pictate în pastel. Mâinile mamei peste clapele pianului. Un desen în cărbune al gofrelor de sâmbătă.
Împachetează totul cu grijă într-o mapă de protecţie, prinde cu o agrafa scrisoarea lui şi bagă totul într-un plic mare şi galben. Pe plic există deja o adresă scrisă în chineză, cu Taiwan (Republica China) tipărite îngrijit la bază.
