— Brian? se aude vocea mamei din hol.
Tata se grăbeşte să împingă pachetul în zona întunecată din spatele monitorului său.
Apoi se aude un ciocănit – încheieturi moi de degete bat de două
ori – şi uşa se deschide.
— Vremea cinei, spune mama, băgând capul pe uşă.
Waipo îşi ţine răsuflarea.
Tata se întoarce spre uşă cu un zâmbet, fluturând din degete pe deasupra tastaturii, ca întrerupt la mijlocul unei idei.
— Vin imediat.
Un şuvoi de culori şi de lumini, şovăind, bâzâind puţin mai mult decât de obicei.
Apoi întunericul. Apoi străfulgerarea şi culorile se întorc, mai palide. Cred că am sărit înapoi în timp.
Deodată sunt hiperconştientă de tot ce văd, aud şi simt. Cred, de asemenea, că pot să simt gândurile oamenilor.
Într-o bucătărie veche, cu pereţi din ipsos, o femeie tânără cântă, amestecând într-o oală teşită cu o lingură de lemn. Cu un suspin fericit, se aşază pe un scaun de bambus împletit. Cu mâna liberă se ţine de pântecul umflat.
Este Yuanyang. Nu mai e fetiţa din poză, dar nici waipo pe care am
211
cunoscut-o eu. Este undeva între.
Bărbatul ei intră în bucătărie zâmbind. Poartă o uniformă închisă
la culoare, părul tuns scurt. E waigong, atât de tânăr, că de-abia îl recunosc.
— Nu pot să mai aştept, spune el. De ce nu vine odată copilul?
Este atât de ciudat să-l aud vorbind, să-mi amintesc că, odată, nu era lipsit de grai.
— N-o să fie o jucărie la cheremul tău, răspunde Yuanyang. O să
fie un mic omuleţ.
— O ea, spune waigong.
— Cum de eşti atât de sigur că e fată? întreabă Yuanyang.
— Cum de eşti tu atât de sigură că e băiat? replică soţul ei.
Yuanyang ridică din umeri.
— Am o bănuială.
N-a avut niciodată copii, de unde să ştie?
— Pentru mine nu este o bănuială, îi spune waigong. Eu am visat.
Întuneric greu. Un fulger. Noi culori.
O scenă foarte asemănătoare cu aceea pe care mi-a arătat-o tămâia înainte: o femeie pe un pat, acoperită cu o pătură. Din nou Yuanyang, deşi este cu câţiva ani mai în vârstă decât în scena precedentă. Are ochii obosiţi, dar strălucitori. Acelaşi soţ lângă patul ei, legănând nou-născutul. Este o altă fată, deja plină de muzică, gângurind şi clipind la ei.
El merge să înfeşe din nou copilul în păturica ponosită şi atunci zăresc o pată micuţă, cafenie, în cutele moi de sub bărbia copilului.
Acelaşi semn din naştere pe care l-am văzut din copilărie în scobitura unui gât palid. Asta este mama mea.
— Jingling, vino s-o cunoşti pe noua ta soră! strigă Yuanyang.
Soră. Soră soră soră. Cuvântul îmi ţopăie în cap, învelit în bumbacul pufos al neîncrederii. Mama mea este sora mai mică.
Fotografiile alb-negru ale celor două fetiţe – ele sunt. Mama şi mătuşa mea. Dory şi Jingling.
O fetiţă de patru ani apare din colţul întunecat unde stătuse cuminte. Îşi roade sfioasă vârful unei codiţe.
— Uite, Jingling, spune tatăl ei. Sora ta seamănă mult cu tine când te-ai născut.
212
Jingling îşi îndreaptă spatele, încercând să vadă mai bine.
— Îţi vine să crezi că ai fost şi tu atât de mică?
