— Waipo… încep să spun.
Nu gândesc limpede şi mă doare capul. Care sunt cuvintele de care am nevoie ca să pun întrebarea?
Clătinându-se pe picioare, bunica traversează camera şi iese.
Împrăştiate prin cenuşă se mai găsesc scrisori mâncate de flăcări, colţuri rămase din ceea ce fuseseră odată fotografii întregi. O bucată
de sfoară pârlită, care probabil ţinuse legat un teanc de plicuri. Cutia primită de la pasăre, distrusă.
Aproape toată tămâia a fost risipită sau arsă – pot vedea şerpii cenuşii unde au căzut şi au ars până la capăt. Cele câteva beţigaşe preţioase care au scăpat sunt rupte, de lungimi diferite.
Plasa pe care am împletit-o din tricouri este pe jumătate mistuită
şi ce a mai rămas din ea e scrum şi se dezintegrează la atingere. Când încerc să văd ce pot salva, ţesătura se destramă între degetele mele.
Nu trebuia să fac asta, să o aduc pe waipo; amintirile din tămâie erau doar pentru mine.
Cum era să ştiu?
Fiecare respiraţie îmi este anevoioasă, de parcă aş avea o frânghie groasă legată peste coaste, ţinându-mi oasele laolaltă. O furtună se porneşte în spatele ochilor mei, lansându-mi o durere de cap atroce.
Adun ce pot, doar trei segmente de tămâie. Încă trei ocazii să invoc amintiri, să văd culorile trecutului şi să încerc să înţeleg.
217
67
Telefonul sună să mă anunţe că am un e-mail nou şi sunt cât se poate de uşurată. De asta am nevoie acum, exact de genul ăsta de distragere, ceva care să mă ducă departe de sentimentul de prăbuşire şi eşec.
Sunt şase mesaje la rând de la tata, aliniate ca o listă. Pe majoritatea nu m-am obosit să le deschid. Este unul care spune că
suntem în Asia de o săptămână şi cât mai am de gând să stau aici? Mă
simt uşor vinovată pentru tăcerea mea totală, aşa că-i răspund că sunt bine şi că vreau să mai stau o săptămână. Vreau, zic, nu am nevoie, deşi asta-i expresia care-mi bate puternic în piept.
Căci am nevoie de mai mult timp ca să urmăresc aceste amintiri şi să le înţeleg. Am nevoie de timp ca să adun materiale şi să împletesc o nouă plasă, să aranjez capcana pentru pasăre. Dar evident că nu-i spun nimic din toate astea.
Apoi deschid cel mai proaspăt mesaj, cel care mi-a fost semnalat adineauri. E de la Axel.
DE LA: axeldereckmoreno@gmail.com
CĂTRE: leighinsandalwoodred@gmail.com
SUBIECT: (fără subiect)
Era într-o zi de vară, anul trecut, când stăteam în maşina lui Caro, lângă pădure. Am vorbit despre ideea de a fi îndrăgostit şi a fost ceva ciudat. Mereu am vrut să te întreb despre asta. N-am reuşit niciodată să aflu cum să întreb.
Închid ochii. Mă întreabă acum?
218
68
VARA DE DINAINTEA CLASEI A ZECEA
— Ce-ai zice să te învăţ şi pe tine, Leigh? mi-a propus mama, întoarsă pe jumătate pe băncuţa de la pian ca să se uite la mine. Doar elementele de bază.
M-am ridicat de pe canapea şi am clătinat din cap din obişnuinţă, îndulcind refuzul cu un zâmbet.
— Nu azi, mamă.
Ea m-a privit lung, în timp ce-mi adunam creioanele. Vinovăţia s-a aşternut peste mine. Ar fi trebuit să spun da? O refuzasem ani de-a rândul. Nu fiindcă nu-mi doream să mă înveţe mama, ci pentru că nu aveam niciodată dispoziţia necesară. Şi îmi făceam griji că n-o să fiu destul de bună.
— Poate ieşi cu Axel şi Caro, a sugerat ea. Stai prea mult aici cu mine.
Vinovăţia s-a triplat. Oare-şi dădea seama că ardeam de nerăbdare să ies din casă? Fusesem pedepsită toată vara , pentru acel act stupid de dispariţie, cum spunea tata, chiar dacă a fost vina lui că am ajuns în tabără. Nu-l mai văzusem pe Axel de o grămadă de timp – partea din pedeapsa mea pe care o simţeam cea mai absurdă – şi gândul la el era o vânătaie albastru-cobalt peste care mă loveam, fără voie, mereu.
După tratamentul mamei de la începutul verii, lăsasem baltă
planurile de a-mi găsi o slujbă şi începusem să-mi petrec tot timpul cu ea. Aş fi făcut-o şi dacă n-aş fi fost pedepsită. Zâmbetul pe care-l afişase în ultimele săptămâni – atât de sincer, de radios – mă
convinsese că se vindecase de-adevăratelea. Dar îmi făceam griji şi că, odată ce aveam să plec în fiecare zi, când începea şcoala, ea s-ar putea cufunda înapoi în întuneric.
Nu puteam să scap de sentimentul că trebuia să-i dăruiesc cât mai mult, că eram sprijinul care o ţinea pe ea pe picioare.
