— Du-te! a spus ea, de parcă putea să vadă războiul meu interior.
Vara ta aproape s-a sfârşit. Bucură-te de timpul tău!
219
M-am silit să dau din cap. Lucrurile stăteau, de fapt, puţin mai bine. Mama mergea la un terapeut. Începuse deja de o lună
tratamentul cu un nou medicament. Tata şi cu mine respiram mai uşuraţi.
Prin urmare, am trimis nişte mesaje, simţindu-mă vinovată când răspunsurile care au sosit foarte repede mi-au adus o alinare grozavă.
Caro a propus să mergem la pârâul pe lângă care treceam când ne duceam la şcoală. Voia să facă poze la lumina lunii.
Seara de august era fierbinte şi înăbuşitoare, deşi nu atât cât fusese ziua. Cerul era deja maroniu ca un râu, cu dâre de foc care goneau norii. Licuricii ieşiseră, clipind, şi zburătăceau leneş prin aer.
Caro a deschis portbagajul ca să scoată lanterne, tripoduri şi bucăţi mari de voal. Axel şi cu mine ne aduseserăm caiete de desen şi lanterne cu clame doar de amorul artei. Cheslin venea în urma noastră cu un braţ de rochii vechi, toate de catifea, satin şi tafta, cu nasturi de perle şi panglici strălucitoare.
Am înaintat greu printr-o pajişte necosită, iarba deasă ajungându-ne până la şolduri. Caro ne-a condus în mijlocul unui crâng întunecat, unde şoimii zburau mereu ba înăuntru, ba afară, şi de unde puteam auzi gâlgâitul apei.
— E frumos, a spus Axel, atât de încet, că am fost foarte sigură că
voise să-l aud doar eu.
— Este, am încuviinţat.
— N-am mai făcut de mult ceva de genul ăsta.
Putea să-mi vadă în ochi culoarea dorului de el?
— Aici! a strigat Caro, oprindu-se unde era un luminiş între trunchiurile dese. Aici e perfect.
Am dat cu toţii o mână de ajutor la aranjatul voalurilor. Am înfipt lanterne între crengi, am pus reflectoare pliabile pe pământ, ca să
direcţionăm razele. Când am terminat, soarele dispăruse. Răsărise luna, deşi era pe jumătate acoperită de nori, ceea ce crea o atmosferă
nepământeană, razele palide încrucişându-se printre ramuri, luminând ţesătura subţire.
Cheslin şi-a pudrat faţa şi a început să îmbrace rochiile peste tricou şi şort. Caro a mutat-o jumătate în umbră, în faţa aparatului foto. Cheslin a devenit o fantomă.
220
— Lucrez la o serie nouă, a spus Caro. Se cheamă „Chemarea de Tărâmul Morţii a fetei Cheslin”.
Axel şi cu mine am găsit un buştean căzut pe care să ne aşezăm, dar era prea întuneric şi amândoi eram prea distraţi ca să putem desena. Ne-am uitat cum Cheslin devine o zeiţă, o silfidă, o creatură
înviată. Am privit în timp ce lumea lui Caro s-a limitat la Cheslin şi numai la Cheslin. Aparatul foto s-a supărat şi s-a închis.
La un moment dat, Cheslin a început să-şi scoată hainele. Şortul, tricoul. Şi-a desfăcut sutienul…
— Ho! a spus Axel, singura lui silabă împungând aerul.
— Ah! făcu Cheslin, întorcându-şi faţa.
A clipit de parcă abia acum ne vedea.
— Te deranjează?
El a tuşit şi a dat din mâini, ca şi când ar fi spus, Continuă!
Cheslin a ridicat din umeri.
— Este, până la urmă, doar un corp.
Caro a zâmbit.
Faţa mea ardea. Axel credea că Cheslin este sexy? Era genul nimfă, cu membrele elegante şi părul blond şi lung. Avea o graţie naturală pe care eu n-aveam s-o am niciodată. În timp ce ea strălucea, eu parcă
eram dată cu cărbune.
Cheslin şi-a desfăcut larg braţele şi şi-a dat ochii peste cap. Arăta ca un personaj din filmele de groază. Un vânticel îi sufla părul într-o parte.
— Da, spunea Caro. Da, aşa este perfect.
Corpul meu era tensionat, întins ca o coardă de pian. Eram foarte sigură că nu mă interesau fetele, dar stând acolo şi privind mă
simţeam ca un voaierist. Fierbinţeala mă străbătea prin tot corpul, adunându-se în stomac. Voiam să simt ce simţeau Caro şi Cheslin. Le invidiam fiorul.
— Hai să mergem! a spus Axel, ridicându-se abrupt.
