70
A doua zi, bunica nu spune un cuvânt. De fiecare dată când ochii ei îi întâlnesc pe ai mei sunt distanţi şi neatenţi. Se gândeşte oare la lumea unde ne-a purtat fumul? La amintirile pe care le-am văzut? Aş
vrea să pot s-o întreb ce culoare au gândurile ei.
Mă duc să mă plimb în oraş de una singură, fiecare pas de-al meu, greu şi albastru ultramarin, sperând să găsesc vreun semn de la pasăre. Dar azi nu văd nimic. Îmi pierd ziua gândindu-mă la ceea ce trebuie să fac.
În capul meu, învârtindu-se ca un vultur, o incantaţie pe care n-o pot opri: Patruzeci şi patru de zile. Patruzeci şi patru de zile.
Imagini din vis pâlpâie în spatele pleoapelor mele cu fiecare clipire.
Privirea lui waigong se mută ca un pendul, înainte şi-napoi, între mine şi bunica. Îşi dă seama că e ceva în neregulă.
— Feng, spun eu, masochist, experimental sau poate fără niciun motiv de fapt.
Waipo ridică privirea.
Înghit un suspin. Mă zgârie pe gât.
— Wo… men… qu…
Chineza mea stricată o simt ca pe un zid insurmontabil. Termin cu zhao ta, rugându-mă să fi găsit tonurile corecte, sperând că am putut transmite ideea.
Să mergem s-o găsim!
Pentru că am obosit stricând lucrurile. Dacă nu m-aş fi simţit atât de vinovată, nu aş fi adus-o pe waipo în fum şi dacă n-aş fi făcut asta, n-aş fi distrus totul.
Dar poate cu Feng e ceva ce pot repara. Este ciudat fără ea aici – şi mi-e ruşine să gândesc asta, dar am nevoie disperată de ajutorul ei.
Cunoaşte Taipeiul şi-mi cunoaşte familia – ea mă poate ajuta să fac o plasă nouă şi mai bună şi să găsesc cea mai potrivită cale de a ademeni înapoi pasărea.
Încerc să o spun din nou: Qu zhao ta.
Bunica clipeşte la mine. Nu sunt sigură că înţelege. E nevoie de
226
multă convingere ca s-o fac să se încalţe şi să meargă afară cu mine.
Soarele s-a rotit deja către cuta orizontului. Aerul e puţin mai răcoros, umbrele sunt moi, dar încă se joacă pe afară. E bine că am păstrat bucata aia de hârtie cu antet Hello Kitty, cu adresa lui Feng scrisă pe litere în pinyin – hărţile Google arată că nu este o călătorie prea dificilă.
În tren, waipo scoate mătăniile de lemn de pe încheietura ei şi le învârte între mâinile moi, pline de riduri. Degetele ei găsesc capul brăţării unde mărgeaua guru este legată cu un nod elaborat în formă
de buclă. Închide ochii şi trece cu degetul mare peste fiecare piatră, una câte una, răsucind tot cercul până ajunge la cap. Mă întreb dacă
se roagă pentru noi ca să găsim pasărea.
O voce plăcută anunţă în patru limbi numele fiecărei opriri.
Mandarină şi taiwaneză. Engleză. A patra trebuie că este hakka13.
Cred că aşa a spus tata. Vocea circulă prin limbi ca un cântec. Ca o vrajă. Aştept numele corect ca să ne vrăjească afară din tren. Când o face în cele din urmă, cerul a devenit întunecat. Norii trag voalul nopţii peste ei ca o pătură. Rozul şi portocaliul s-au micşorat în umbra amurgului.
Waipo mă urmează, în timp ce studiez harta pe telefon şi ne îndreptăm către punctul unde locuieşte Feng. Traversăm intersecţii mari, unde mopeduri şi motociclete trec cu pasageri obosiţi, sacoşe cu legume, unele din ele cu căţei de companie cocoţaţi în spaţiile dintre picioarele motocicliştilor.
Apartamentul lui Feng este pe o alee rezidenţială, îndesat adânc înăuntrul unui ghem de drumuri înguste. Păşesc direct până la treapta largă de beton şi uşile duble de oţel strălucitor şi sun la numărul 1314.
Niciun răspuns. Apăs din nou, ţinând butonul pătrat şi prăfuit câteva secunde mai mult. Tot nimic.
Verific adresa ca să mă asigur că am sunat la apartamentul corect.
Poate dacă aşteptăm puţin, va veni acasă.
Privim cerul cum se face roşu şi apoi negru, urmărim vântul 13 Dialect chinez vorbit în China de sud-est de populaţia cu acelaşi nume.
227
gonind norii de deasupra. Mă întreb, dacă decojeşti toată
întunecimea asta, poţi găsi acel albastru YInMn? Poate că acolo se ascund toate celelalte culori – într-o dimensiune a lumii pe care noi n-o putem vedea, între cer şi restul universului.
Apoi încep să mă gândesc la posibilitatea unor alte dimensiuni.
Poate sunt aşezate una peste alta, ca paginile unei cărţi astfel încât nu le poţi vedea decât dacă te uiţi dintr-un anumit unghi. Dimensiunile dintre realităţi. Dimensiunile dintre viaţă şi moarte.
Poate că acelea sunt locurile unde trăiesc duhurile.
