Waipo oftează şi, uşor, cu grijă coboară treapta, întorcându-se pe drum.
— Aşteaptă, spun eu, cuvântul ieşindu-mi automat în engleză.
Bunica se întoarce şi clatină tristă din cap. A obosit aşteptând.
Totul din corpul meu devine greu şi dezamăgit şi ia culoarea prafului, pe măsură ce mergem pe alee şi trecem de colţ. Trag aer adânc în piept, gustând aerul.
— Leigh!
Sunetul numelui meu e ca lama rece a unei chei răsucindu-se în broască.
— Ce faceţi aici?
Feng stă în spatele nostru, o jumătate sculptată în umbră, o jumătate palidă sub felinarul străzii. Chiar şi în întuneric pot vedea modelul albăstriţelor pe bluza ei.
Privirea lui waipo se mută rapid de la una la alta.
— Am venit să te găsim, răspund eu.
Pentru prima dată, Feng pare că nu are cuvinte.
— De ce nu mergem să mâncăm ceva? propune ea, în cele din urmă. Este o piaţă de noapte în apropiere.
Străbatem alei şerpuitoare, mergând în tăcere, ascultând maşinile şi mopedurile trecând pe lângă noi. Conversaţiile ocazionale, venind prin plasele de la ferestre. Şuieratul şi pocnitul unei tigăi în care sfârâie ulei încins.
În aleea următoare, o familie mare a aşezat un rând de mese încărcate cu lumânări roşii, înalte, şi mâncare proaspăt pregătită.
Orez prăjit, vinete, un amestec de bambus şi ciuperci. Trei peşti întregi într-o baltă de sos, împodobiţi cu ceapă verde. Cremă de soia,
228
găluşte şi chifle albe, pufoase, şi altele.
Fiecare farfurie are înfiptă în centru un beţigaş cu tămâie. În pieptul puiului, într-o piersică rotundă. Beţigaşe băgate în ferestrele de celofan, stând drepte, în mormane de orez lipicios, în grămezi de tăiţei.
Şi mai la o parte, un butoi de metal, scuipând flăcări. Copiii aleargă
în jurul mesei, adunând bucăţi de hârtie strălucitoare, cu cerneală
roşie şi foiţă aurie, pe care le aruncă în foc.
— Ofrandele Lunii Fantomelor, explică Feng. Hârtia aurie reprezintă banii fantomelor.
— Ofrande? Mâncarea asta este pregătită pentru fantome?
— Bineînţeles. Fantomele vor şi ele să mănânce, ştii. Sunt mai înfometate decât oricine altcineva.
Ştim că am ajuns la piaţa de noapte după mulţimea de oameni.
După firmele colorate şi lumini. După fumul mâncărurilor prăjite şi făcute la grătar.
Waipo mă ia de cot şi-mi arată un chioşc unde un om întinde un sos pe o trataţie dreptunghiulară prinsă pe un beţigaş de lemn şi o rostogoleşte apoi în faină de alune.
— Plăcintă sângerete de porc, explică Feng şi, la început, cred că
n-am auzit-o bine. Ai încercat-o?
Bunica mă înghionteşte din nou şi se mişcă să se aşeze la coadă.
Eu dau din cap repede.
— Ăăă… e-n regulă.
— Hao chi! spune waipo. Delicioasă!
Bâţâi din nou din cap.
Feng zâmbeşte puţin.
— Hai! Hai să mergem acolo!
Prin fum, prin gloata de oameni, dincolo de tarabe care vând mâncăruri prăjite, dincolo de intersecţia următoare unde blocajele încurcă traficul – şi ne oprim, în cele din urmă, din nou în faţa unui cazan mare cu supă, acoperit cu perle grase, albe ca zăpada.
— Este o supă dulce de orez dospit, spune Feng. Cu găluşte de orez.
— Orez dospit? ridic eu o sprânceană.
— Este foarte bun. Crede-mă!
