Simt un nod în gât când îi spun:
— Şi mama mea are o soră. Dar nu am ştiut. Am aflat de curând.
O femeie cu un şorţ pătat se întinde între noi ca să ia un teanc de castronaşe murdare şi linguri şi noi rămânem tăcute un moment îndelungat.
— De fapt… Am vrut s-o întreb mai multe pe waipo. Aş putea? Ăă, ai putea tu să traduci? Eu… nu ştiu nimic despre mătuşa mea.
Feng se întoarce către bunica, vorbindu-i cu voce joasă. Ochii lui waipo se luminează. Împinge supa deoparte şi începe să vorbească.
— Mătuşii tale îi plăcea să mănânce. Îi plăcea să descopere trataţii noi. Popo spune că nu a văzut niciodată o altă fată care să mănânce atât de mult – era… preferata lui Jingling. Dacă-i era foame prea mult timp, devenea nervoasă şi încăpăţânată.
Faţa mi se întinde într-un zâmbet.
— Încerca foarte tare să fie o soră mai mare bună. Isteaţă, de nădejde. O bună profesoară. Lucrurile de care era pasionată voia să le împărtăşească neapărat cu lumea. De pildă, poezia americană. Era
231
obsedată de o poetă numită Emily Dickinson.
Numele îmi sună în urechi ca un gong.
— Emily Dickinson?
— Da, continuă Feng. Mereu recita când o poezie, când alta. Ori de câte ori încerca s-o înveţe pe mama ta despre poezia americană, se aprindea ca un foc – era dragostea ei cea mare.
Mama a avut aceeaşi pasiune. Felul în care striga Da! Exact! atunci când un elev de pian reuşea să interpreteze corect o fugă. Faţa ei plină de nerăbdare liliachie, ori de câte ori îmi propunea să mă aşez la pian, pentru o primă lecţie.
— Surorile sunt foarte norocoase, spune Feng încetişor. Sunt membre ale familiei şi, de asemenea, cele mai bune prietene. Chiar şi în viaţa de apoi cred că ele recunosc prezenţa celeilalte mai bine decât oricine altcineva.
Viaţa de apoi. Mă întreb dacă Feng a simţit prezenţa propriei surori?
— Pot să te întreb ceva?
Vocea mea este nervoasă şi ezitantă.
— Bineînţeles, spune Feng.
— Ai văzut vreodată o fantomă?
— Cred că oamenii văd fantome tot timpul, spune Feng. Pentru că
duhurile vor să fie văzute. Vor să se asigure că există cu adevărat.
Alunecă înapoi în lumea asta, după ce trec de porţile morţii într-o altă dimensiune, şi deodată aud fiecare gând, vorbesc toate limbile, înţeleg lucruri pe care nu le-au înţeles când trăiau.
Eu dau din cap aprobator.
— Şi tu? întreabă Feng. Tu ai văzut vreo fantomă?
— Nu sunt sigură că erau chiar fantome, dar foarte pe-aproape.
Dacă ţi-aş spune…
Fac o pauză, gustând cuvintele înainte de a le rosti. Sprâncenele ei se ridică.
— Dacă mi-ai spune ce?
— M-ai crede dacă ţi-aş spune că am văzut-o pe mama?
Feng tace, cântărind întrebarea. Apucă un şerveţel şi începe să-l împăturească metodic, ca pe un origami, în două, în patru, apoi în triunghiuri, netezind dungile cu unghia.
232
— Da, spune ea, în cele din urmă. Te-aş crede.
Mă las pe spate în scaunul meu, simţindu-mă într-un fel mai uşoară.
Feng se uită la mine pieziş.
— Şi unde ai văzut-o?
— Aici. Şi acasă, de vreo două ori. Ea este…
Mă opresc pentru că ştiu că sună absurd.
— Hm. O văd ca pe… ei bine… este o pasăre mare, roşie.
— O pasăre, repetă Feng.
