— Entuziasmată, presupun.
237
Suna oricum, mai puţin a entuziasm.
Mama îşi ridică sprâncenele.
— Dr. Nagori a spus că faci o treabă bună. A spus că asta este o ocazie să devii cunoscută. Vrei să fii cunoscută, Leigh? Vrei să te duci? La Berlin?
— Tata n-o să fie de acord. Aşa că n-are importanţă.
M-am cufundat în canapea.
— Nu, a spus mama ferm. Are importanţă. Dacă vrei să mergi, o să
mergi.
— Nici măcar nu am un portofoliu pe care să-l trimit, mamă. Asta este prima parte. Întâi trebuie să fiu acceptată. Vor fi aleşi doar doisprezece oameni.
— Aaah, a spus mama, vocea ei ocolind o colină. Înţeleg. Ţi-e frică.
— Nu mi-e frică.
Am ripostat cu atâta dispreţ, că până şi eu a trebuit să recunosc că
era o minciună. Obrajii mi s-au încins.
Mama veni şi se aşeză lângă mine, pe canapea.
— Este în regulă să-ţi fie frică. Dar nu e în regulă dacă, de frică, nu faci nimic. Nu trebuie să stai şi să nu faci nimic. Asta nu e viaţă care să merite trăită.
Am încercat să înghit în sec, dar gâtul nu m-a ascultat. Era ceva blocat pe el, uscat şi de culoare violet-metil.
Mai târziu m-am întrebat dacă asta simţea mama? Că nu făcea nimic? Că viaţa ei nu merita trăită?
— Ţi-a fost vreodată teamă să faci ceva? am întrebat eu.
— Bineînţeles, spuse mama. Mi-a fost teamă să mă mărit cu tatăl tău. Mi-a fost teamă să vin în Statele Unite. Dar uite acum, cât de fericită sunt. Cât de fericită sunt că am o fiică minunată, atât de dedicată şi de talentată.
Mi-am dat ochii peste cap, de parcă jucam un rol. De ce am făcut-o? O regulă teribilă a adolescenţilor este să fie absolut groaznici când părinţii lor sunt drăguţi.
Am văzut cum mama a încercat să-mi ignore gestul, de parcă nu-i era adresat ei. Zâmbea, dar ochii ei priveau departe, melancolici, ca şi când se umplea pe dinăuntru cu o apă nămoloasă.
— O să faci portofoliul. O să mergi la Berlin.
238
Şi alte lucruri se schimbau. Axel făcea mai multă muzică de când intrase în formaţie. Sala de muzică era chiar după colţul dulapului meu, aşa că ne făcuserăm un obicei să mergem la cursul de artă
împreună după ce el ieşea de la cursul de jazz. Ceea ce era grozav.
Până ce Leanne a început să meargă cu noi.
Trebuia să-mi fi închipuit că nu dispăruse. După cum mi-am dat seama, ea cânta la saxofon alto – cine ştie? Presupun că el n-o mai considera atât de enervantă. Erau cam şaptesprezece puşti în formaţia de jazz, cu diverse grade de amiciţie între ei, în funcţie de instrumentele la care cântau. Am încercat să aflu cum se potrivea Axel în ecuaţia asta. În majoritatea timpului, el se ocupa de chitara bas, dar ştiam că, ocazional, schimba cu pianul. Se părea că prietenul lui cel mai bun din formaţia de jazz era Leanne.
Într-o zi, şi-au făcut amândoi apariţia de după colţul dulapului meu, râzând enervant de tare. Abia am reuşit să urmăresc povestea pe care o spuneau printre hohote.
— …şi domnul Chiu îşi pune cana jos chiar lângă tromboane, spuse Leanne, cadenţa vocii ei dramatizând totul.
Mă întrebam dacă urma să-i sară ochii din orbite.
Axel chicoti.
— Şi noi cântăm cu zel toată bucata până la coda… este prima oară
când piesa asta merge ca unsă…
— O să întârziem la cursul de artă, am întrerupt-o eu.
— Bine, bine, mergem şi vorbim, spuse Leanne.
Zâmbetul lui Axel era atât de larg, că era gata să spargă o fereastră.
— Tromboanele intră toate şi Chiu ţipă: „Da! Da!”, de parcă tocmai a avut cea mai bună partidă de sex din viaţa lui sau ceva asemănător.
Leanne cotcodăcea, sufocată de râs.
