Dacă afla tata, pentru nimic în lume nu m-ar fi lăsat. Parcă-l şi auzeam: Categoric n-o să-ţi pierzi timpul cu asta. Leigh, dacă ţi-ai folosi aceeaşi energie ca să studiezi la examene! Sau ca să-ţi ridici media de la chimie! Problema nu este că tu nu munceşti mult – ci doar că te concentrezi pe lucruri greşite.
Însă doar dacă afla. Poate că n-o să afle.
— Dacă taxa de înscriere este o problemă, cred că aş putea convinge şcoala să o acopere, adăugă Nagori liniştit, cu blândeţe.
Încerca să-mi ghicească gândurile şi mie îmi trecu prin minte că
expresia feţei mele probabil că nu era pozitivă.
M-am forţat să zâmbesc.
— Mulţumesc. O să… vorbesc cu părinţii despre asta.
Stând cu Nagori am pierdut autobuzul, dar n-avea importanţă.
Axel tocmai îşi luase carnetul de conducere şi folosea maşina Tinei. Vechea Toyota Camry, vopsită albastru-închis, colţuroasă de ziceai că e o cutie, mă aştepta în spatele parcării pentru juniori.
Motorul torcea cu un mârâit perpetuu, dar răspundea perfect la comenzi – Axel mă lăsase să încerc s-o conduc.
I-am povestit despre propunerea lui Nagori.
— Asta-i fantastic, Leigh! strigă el, luând-o la dreapta la giratoriu, pe drumul cel mai scurt spre casă.
Geamurile erau lăsate în jos, căci lui îi plăcea vâjâitul vântului pe la urechi, indiferent cât de rece era. M-am ridicat jumătate din scaun ca să ajung la hanoracul lui din spate. Mirosea a mâncare thailandeză, dar mi l-am pus oricum.
— Presupun, am răspuns eu. A vorbit atât de serios. Nu mi-a dat impresia că ar fi un lucru pe măsura puterilor mele.
— Asta-i doar mintea ta şocată încercând să echilibreze totul.
Axel ţipa împotriva vântului.
236
— Meriţi asta.
M-am făcut mică în scaun.
— Şi de ce a vorbit numai cu mine? Dar tu?
— Haide, Leigh, nu poţi să pretinzi ca toţi să fie buni la toate.
Acceptă realitatea. Tu eşti foarte bună la asta. Nagori vede talentul.
Oricine ar vedea, de la distanţă de o milă.
— Dar tu eşti bun. Şi tu ar trebui să trimiţi. Acuarelele tale…
Axel clătină din cap.
— Arta este treaba ta. Nu este a mea. Îmi place, bineînţeles. E
distractiv. Dar pentru mine tot ce contează e muzica – tu ştii asta.
Vizualul doar mă ajută să ajung la ea dintr-o perspectivă proaspătă.
Dacă Dumnezeu mi-ar spune, Ai dat tot ce ai putut, nu mai poţi folosi arta, aş depăşi momentul. Dar dacă ar încerca să-ţi ia ţie arta, cred că
te-ai ofili şi ai muri. Te-ai face o stafidă. Ar trebui să te îngropăm într-o cutie de chibrituri.
Când am rămas tăcută, el s-a întors să se uite la mine.
— Haide! Ce culoare?
Am dat din umeri. Nu ştiam.
Doar mai târziu am realizat ce mă frământa. Întotdeauna am simţit arta ca pe ceva al nostru. Ceva ce împărtăşeam. Am petrecut după-amiezile de vară colindând pădurile, găsind lucruri noi pe care să le aşternem pe hârtie. Dacă şcoala se închidea din cauza ninsorii, Axel venea la mine, ca să ne facem reciproc portrete.
Când mă lăsă acasă în după-amiaza aceea, îmi ură noroc la discuţia cu părinţii mei. Închizând portiera maşinii, am avut un straniu sentiment de separare. Chemându-mă deoparte, proful Nagori a tăiat ceva dintre mine şi cel mai bun prieten al meu. Eu doream arta mea, doream să fiu bună. Dar îl voiam şi pe Axel, exact aşa cum îl avusesem întotdeauna. Ca pe un complice. Nu ca pe un susţinător.
Mama stătea pe băncuţa de la pian, cu spatele la instrument, de parcă mă aşteptase să intru. Avea pungi sub ochi; mă întrebam dacă
suferea din nou de insomnie. Văzându-mă, se ridică în picioare.
— A sunat Dr. Nagori, spuse ea.
Mi-am scos rucsacul, lăsându-l să cadă pe podea.
— Ce zici despre expoziţia de artă?
