Greşea atât de tare. Din toate punctele de vedere. Era o pedeapsă.
Şi nu, categoric nu mă distram.
Tabăra Mardenn. Şase săptămâni de iad. Locuiam în cabane de lemn, vechi şi urât mirositoare, prevăzute cu găleţi de plastic, dacă
ploua şi curgea apa prin tavan. În fiecare zi făceam excursii „ca să fim cu natura şi să facem artă” – m-am concentrat pe arta de a ţipa în tăcere.
Mi-era un dor nebun de Axel şi de Caro.
De mama îmi era şi mai dor.
Mânca? Era închisă în dormitor? Vorbea tata cu ea, încercând poate s-o facă să râdă? Nu reacţionase absolut deloc când o implorasem să-l convingă pe tata să nu mă trimită în tabără. Se
186
simţea mai bine acum?
Când ai mei mă lăsaseră în tabără, mama mă îmbrăţişase strâns şi tăcut. Pandantivul pe care-l purta mereu s-a lovit de pieptul meu. Mi-am imaginat urma unei cicade pe pielea mea, care durea, pe măsură
ce dispărea. Am fost surprinsă că m-a însoţit. Tot drumul a stat prăbuşită pe-o parte, în scaunul din faţă, cu fruntea lipită de geam.
Când i-am făcut cu mâna, expresia ei era aproape spăşită. N-a vrut să
se uite în ochii mei.
Am supravieţuit două săptămâni în tabără. Cu greu.
Baia mirosea ca un cabinet stomatologic, ca pasta de dinţi dulceagă folosită de dentişti ca să-ţi cureţe dinţii. Tipul de pastă care se dorea cu gust de gumă de mestecat. Pretindea c-ar fi, dar eşua jalnic.
Mirosul îmi dădea dureri de cap, dar merita pentru puţina intimitate. Cel puţin nu mirosea ca un fund.
— Gata, vin să te iau! a spus Axel, vocea lui sunând firavă în telefonul meu.
Am pufnit.
— Vorbesc serios. Pari foarte nefericită.
— Nu înţeleg de ce tata a crezut că e o idee bună să mă înscrie, fără măcar să mă întrebe ce părere am.
— Tabăra Mar… denn… Doi de n, aşa-i?
— Axel, ce faci?
Volumul vocii lui s-a stins şi mi l-am închipuit mutându-şi telefonul la cealaltă ureche.
— Ţi-am spus… Vin să te iau.
Mi-am dat ochii peste cap, dar mi-am apăsat mai tare telefonul la ureche.
— Nu că aş fi o domniţă la ananghie.
— Nu, dar nu ai ieşire. Cum o să pleci? Ai nevoie de un complice.
Am auzit zgomotul paşilor afară şi o clipă m-am temut că o să
intre cineva. Paşii au trecut mai departe. Tensiunea mi s-a scurs de pe umeri. Era vremea cinei, când baia de obicei era pustie cea mai mare parte din timp.
— Leigh? a spus el, pentru că tăcusem un moment prea
187
îndelungat.
— Scuze, am zis. Ce spuneai?
— Iau autobuzul. Ajung acolo, mâine.
— Ce? Nu vorbeşti serios.
— Vorbesc serios, dacă tu vorbeşti serios. Spune-mi că vrei într-adevăr, sincer, să rămâi în tabăra aia şi n-o să vin.
M-am gândit la asta. Am încercat să-mi imaginez că mănânc încă o dată un Boca Burger cu gustul cărnii uitate în congelator ani de-a rândul. Că stau încă o dată la un foc de tabără, în timp ce oamenii cântă, acompaniaţi prost la o chitară dezacordată. Că mă uit la colegii de tabără stânjeniţi şi la încercările lor dureroase de a flirta.
Încă patru săptămâni din astea fără Axel, fără Caro. Încă patru săptămâni fără să vorbesc cu mama.
