În clipa în care a fost de acord, m-am simţit copleşită de teama că
el va încerca să tragă cu ochiul la mine. De ce ar face Axel asta? Axel, prietenul tău cel mai bun, şi mai mult ca sigur cea mai cinstită
persoană din lume. Dar nu puteam să scap de paranoia. Nu voiam ca să-mi observe colacii de grăsime din jurul taliei sau să-mi vadă sânii prea mici. Aproape că am ţâşnit în pantalonii de pijama şi mi-am tras maioul peste cap. Rezolvat în trei secunde! M-am întors brusc.
De partea cealaltă a patului, Axel nu se grăbea. Tocmai îşi pusese o pereche curată de boxeri. Dacă m-aş fi întors cu o jumătate de secundă mai devreme, cu siguranţă i-aş fi văzut fundul. Când mi-am dat seama de asta, mi s-au aprins obrajii de ruşine. Ar fi trebuit să
întorc capul ca să-i ofer aceleaşi respect şi intimitate pe care mi le oferise el, dar eram înţepenită în loc. L-am privit când şi-a tras o pereche de pantaloni scurţi peste genunchi şi peste şoldurile mici.
Muşchii spatelui i s-au întins şi s-au vălurit, prinzând umbre cafenii şi lumină.
Oasele umerilor erau ascuţite, sculptate, de parcă erau concepute să le fie ataşate aripi. Axel avea un spate frumos.
De fapt, Axel avea totul frumos.
În ultimii ani, membrele lui slăbănoage deveniseră mai solide, mai vânoase. Îi puteai vedea muşchii conturându-i antebraţele. Şi fundul.
Nu petrecusem niciodată atâta timp uitându-mă la fundul unui băiat.
S-a oprit din mişcări, de parcă putea să-mi simtă ochii pe el.
— În regulă, tu ai terminat? Mă întorc cu faţa acum.
— Bine, da, şi eu am terminat, am spus dintr-o suflare.
M-am aplecat să-mi iau şosetele şi să-mi ascund faţa.
Dormitul a fost cu totul altceva. Axel şi cu mine dormiserăm în aceeaşi încăpere de multe ori. Dar, de obicei, unul din noi se întindea pe canapea, celălalt, pe o saltea pneumatică. Sau amândoi în saci de dormit. Şi stătuserăm amândoi pe un pat cu orele, jucându-ne cu cărţi de joc atât de uzate că ştiam asul de pică şi optul de caro doar după cutele de pe spate.
Dar una era să stăm împreună pe acelaşi pat şi alta să ne culcăm
190
unul lângă altul.
Salteaua era inegală, adâncită la mijloc. De fiecare dată când mă
mişcam în căutarea unui unghi mai confortabil, corpul meu aluneca puţin mai aproape de el.
În cele din urmă, coatele noastre s-au lovit şi Axel a început să
râdă.
— Ce-i? am întrebat, încordată.
— Asta este o problemă numai a copiilor singuri la părinţi, spuse el. Tu nu ştii cum să împarţi spaţiul.
— Nu e vina mea că patul are o groapă în mijloc!
— În regulă, a spus el, încă râzând. Putem împărţi mijlocul. Poţi să
te întorci pe partea ta?
M-am întors cu spatele la el, căci şi pe întuneric eram sigură că
putea să-mi citească în ochi ce simţeam.
S-a tras spre marginea lui de pat, zgâlţâind toată salteaua şi făcându-mă să alunec din nou la mijloc. Dar apoi foitul s-a oprit.
— Aşa! a spus el şi i-am simţit răsuflarea în ceafă.
Era cu faţa întoarsă în aceeaşi direcţie cu mine. Mi-am propus să
mă relaxez, să-mi destind membrele. Doar câţiva centimetri mai încolo, căldura trupului lui mă ardea.
Nu ne atingeam, dar eram atât de aproape.
— Mai bine? a întrebat el.
Mai întâi am dat din cap, apoi mi-am amintit că el nu putea să
vadă.
— Da.
Am tăcut amândoi şi eu i-am ascultat sunetul respiraţiei, atât de regulată, încât am fost sigură că adormise. Simţeam furnicături în tot corpul, prea treaz, prea conştient de el însuşi. Acolo, în spatele meu, era întins cel mai bun prieten al meu. Doar o mică fâşie de aer ne separa de o îmbrăţişare totală. Mi-am apropiat mâinile ca într-o rugăciune, imobilizându-le sub pernă ca să mă opresc din dorinţa de a le întinde ca să-l ating.
A trecut mult timp, după care Axel a murmurat ceva.
