Acordurile ei ţineau ritmul ca un ceas. Întorcea singură paginile partiturilor, mâna ei zburând atât de repede de parcă făcea o scamatorie: dacă clipeai, o pierdeai. Nimeni n-o urmărea în afară de noi doi, dar ea cânta pentru toată lumea. Era o creatură marină şi muzica era oceanul ei. Întotdeauna îi aparţinuse. Era în fiecare respiraţie, în fiecare mişcare. Ea era culoarea casei.
175
54
— Ni kan! spune bunica mea. Uite!
Îmi arată o biserică. Restul cuvintelor ei rămâne îndepărtat, nedesluşit.
Feng se apropie atât de mult de mine, încât mâneca ei îmi mângâie cotul şi atingerea mă face să mă înfior.
— Popo spune că aici a învăţat mama ta să cânte la pian. A învăţat de la o călugăriţă catolică; fiindcă a văzut că este foarte talentată, o lăsa să vină să exerseze în orele libere.
— Putem merge înăuntru?
Vocea mea e albastru-deschis. Şi, de îndată ce întreb, realizez că
recunosc acest loc. L-am văzut în amintirile din tămâie, am văzut cum waipo stătea afară, pe trepte, ascultând.
Împingem nişte uşi grele de lemn şi intrăm într-un hol micuţ. Un al doilea rând de uşi se deschide şi ne trezim în spatele unor şiruri dese de bănci din lemn de arţar, bine lustruite şi lucind în lumina blândă.
Este atât de linişte, încât pare ciudat, ca şi când un clopot s-a întors cu gura în jos peste noi, izolându-ne de zgomotele oraşului, de iureşul traficului. Există doar ritmul uşor al respiraţiilor noastre.
Zgomotul timid al paşilor noştri răsunând pe pardoseala de marmură.
Cel mai surprinzător lucru este cât de mult seamănă cu puţinele biserici pe care le-am văzut în State – presupun că mă aşteptam la ceva diferit.
Waipo mă trage de braţ şi-mi arată un pian, într-o margine. Cineva l-a drapat cu o bucată de catifea verde-pădure ca să nu prindă praf.
Mă întreb dacă este chiar instrumentul la care a cântat mama, degetele ei învăţând să-i simtă clapele şi spaţiul unei octave, mâinile ei lucrând în sus şi-n jos peste game.
Trag de catifea şi-mi plimb degetele pe suprafaţa netedă.
— Ăsta este un pian digital, spune Feng. Pianul la care a cântat mama ta pesemne că nu mai există, acum.
Dezamăgirea tulbure mi se scurge în suflet, întunecoasă ca mâlul.
176
— Mergem la piaţa de noapte? spune Feng. Soarele este gata să
apună.
O urmez pe bunica, ieşind pe uşile de sticlă glisante, apoi pe uşile grele de lemn şi în josul treptelor.
Dar chiar în clipa în care Feng porneşte pe drumul principal, câteva note muzicale leneşe îmi atrag atenţia. Un pian. Ascult pentru câteva secunde – de bună seamă se aude din interiorul bisericii.
— Leigh! strigă waipo, când eu mă răsucesc brusc şi dau fuga înapoi.
Muzica amuţeşte în clipa în care deschid uşa din interior.
Şiruri peste şiruri de bănci goale. Mai este şi pianul, catifeaua mototolită pe banchetă, unde am lăsat-o, uitând s-o pun la loc. Nu văd pe nimeni.
Din nou afară, waipo mă priveşte întrebător.
Feng vede expresia de pe faţa mea.
— Este totul în regulă?
— Am crezut că aud pe cineva cântând.
Feng ridică din umeri.
— O iluzie de-a vântului, probabil.
Aud un foşnet în stânga şi, când mă uit, văd un bărbat tânăr stând sub un copac, la doar câţiva paşi depărtare, privindu-mă cu un zâmbet care-i dezgoleşte dinţii. Pantalonii lui largi sunt murdari, tricoul portocaliu, pătat la tiv. Umerii îi sunt ridicaţi până la urechi.
Dinţii, galbeni, unii dintre ei maronii, putreziţi.
— Qingwen yixia… spune el încet. Pot să întreb…
Şi repetă.
— Qingwen yixia… shi Meiguo ren ma?
Fiecare cuvânt iese atât de încet şi de clar că înţeleg toată
