la mine.
M-am simţit uşurată când a plecat acasă să pregătească cina pentru familia ei. Eu şi cu mama am stat în sufragerie, cu tocăniţa pusă cu polonicul în boluri, cu orezul şi fasolea aşezate pe farfurii frumoase, rar folosite de noi, dar scoase din servantă de mâna iute a Tinei. Mama nu s-a atins de mâncare. Un bec din plafon pâlpâia şi bâzâia. Era singurul sunet care se auzea.
Mama a închis ochii şi s-a prăvălit peste masă, îngropându-şi faţa în braţe.
Am stat acolo ore întregi. Nu mi-am făcut temele. Nu am tras obloanele la ferestre. Lumea de afară s-a întunecat şi felinarele de stradă s-au aprins, galbene. Vecinii ieşiseră să plimbe câinele şi aşa am ştiut că trebuie să fi fost cel puţin ora zece.
Am stat acolo până când în toate celelalte case de pe strada noastră s-au stins luminile. Lumea se dusese la culcare.
O maşină a tras pe aleea noastră şi a apărut tata, târându-şi valiza pe treptele verandei, intrând pe uşa din faţă. Pentru o clipă m-am
169
gândit că totul va fi bine din nou. El era aici: va rezolva problemele.
Mama va reveni la normal.
În casă, el şi-a scos pantofii şi a intrat în sufragerie.
— Ce s-a întâmplat?
Nu şi-a întors privirea la mine. Mama nu s-a uitat la el. S-a ridicat încet din poziţia ei, lipindu-şi spatele de spătar. Ochii îi rămăseseră
închişi.
— Sunt bine, a şoptit ea spart.
Tata s-a uitat lung la ea.
— Chiar eşti?
— Sunt bine, a spus ea din nou.
Expresia lui s-a schimbat.
— Dă-mi ceva concret, Dory! Vorbeşte cu mine!
Mama a clătinat din cap. A deschis gura, dar n-a zis nimic.
Tata tremura. Faţa îi era roşie, crispată şi oribilă. Trăirile lui radiau ca fierbinţeala şi resturile de la o bombă atomică. Eu eram doar un spectator şi mă pârjoleam.
— S-a înrăutăţit din nou, nu-i aşa? a întrebat el. De ce nu mi-ai spus?
Am avut impresia că vorbea despre ceva ce eu nu aflasem. Am privit cu atenţie faţa ei. Nu trăda nimic.
— E târziu şi mâine avem treabă, a spus el, în cele din urmă. Ar trebui să mergem cu toţii la culcare.
Dar a doua zi nu m-am dus la şcoală. Dimineaţa, tata ieşise – lăsase un bilet spunând că se ocupă de cumpărături şi alte treburi. Nu era nimeni jos care să se asigure că am plecat să prind autobuzul. Am controlat garajul; maşina mamei încă era acolo.
Ea era în camera ei, în pat, cu faţa întoarsă de la mine. Mi-am dat seama că era trează.
— Bună, mama!
Mama s-a întors, strângând păturile în jurul corpului. S-a uitat la mine cu ochii ca de pasăre mică, nesigură şi temătoare.
— Te simţi bine? am spus eu.
Era evident că nu.
Ea a clătinat din cap. Mi s-a părut că nu e nimic de făcut decât să
mă urc în pat lângă ea şi să mă strecor sub pături. S-a încovrigat spre
170
mine până ce frunţile noastre s-au atins. Am adormit aşa şi, când m-am trezit, mama nu mai era în pat, dar părul meu era umed, şi erau pete negre pe perna ei. Plânsese. M-am dat jos din pat ca s-o caut.
Mama era la parter, aplecată peste masa din bucătărie, cu o cană în mâini, privind lung la ciocolata caldă.
Ştiam că m-auzise când coborâsem, dar nu se întorsese. De parcă
voia ca eu să observ mica sticlă portocalie cu eticheta de la farmacie, aşezată pe marginea blatului.
— Ce-i asta? am spus, uitându-mă la pastile prin sticlă.
Aveam un ciudat sentiment de déjà-vu – de parcă o văzusem exact aşa înainte, stând lângă flaconul cu medicamente prescrise, corpul ei, o imagine a înfrângerii şi a depresiei.
