umbre?
— Ce zici, aici e bine? întreabă el.
— Mai sus, spun eu cea în miniatură. Ca s-o vadă mami.
Tata o împinge în sus câţiva centimetri.
— Nu-ţi face griji! Va fi primul lucru pe care o să-l vadă când ajunge acasă.
— Unde e?
Micuţa Leigh îşi întoarce capul într-o parte şi în cealaltă.
— Nu este acasă încă. Vrei o gustare?
— Dar este întotdeauna acasă la ora asta.
— E la cumpărături, dar se întoarce repede. Ce zici de un măr cu unt de arahide?
Eu, cea din amintire, mă strâmb.
— M-am săturat de asta.
Tata deschide frigiderul.
— Bine… ce zici de batoane de mozzarella?
Ochii micuţei Leigh se măresc.
— Mami nu mă lasă niciodată să mănânc aşa ceva la gustarea de după ore.
Tata ridică din umeri.
— Este ziua ta. Nu văd de ce azi nu poate fi o excepţie.
— Da! Ura!
Eu, cea din amintire, sar în sus, ridicând un pumnişor. Nici măcar nu pot să-mi amintesc să fi avut vreodată în viaţă atâta energie.
Tata încălzeşte sosul marinara12 şi soarele după-amiezii se revarsă
în bucătărie, iar casa se umple cu mirosul delicios de prăjeală. Uşa din faţă se deschide.
— Mami!
Mama zâmbeşte din hol – este o expresie care mă pătrunde adânc.
— La mulţi ani!
— Unde ai fost?
Versiunea mea mai mică sare de pe scaun.
Mama dă la iveală cutia împachetată de mărimea unei valize din spatele ei şi o împinge pe coridor.
12 Sos italienesc cu roşii şi usturoi.
163
— Am luat cadoul de ziua ta. Vrei să-l deschizi acum?
— Da!
Degetele rup hârtia, desfăcând-o cu o plăcere zgomotoasă ca să
descopere o frumoasă cutie de piele. Cu degetele mari deschid fără
ezitare cele două încuietori lucitoare – partea de sus se ridică şi mici rafturi ies afară, pline de tuburi de culoare perfect aliniate. În stânga, pasteluri de ulei Cray-Pas şi, dedesubt, markere. În dreapta, pixuri cu gel, jos, culori cerate. Şi creioane colorate. Atât de multe! Creioane de desen cu durităţi diferite, acuarele – suficient să-i sucească minţile micuţei Leigh.
Eu, cea din amintire, rămân cu gura căscată şi nu mă pot opri din uimire.
— Îţi place? mă întreabă mama.
— Este cel mai frumos lucru posibil! exclam eu, cea din amintire.
Sunt atât de multe culori!
Şi, în spatele nostru, tata are un zâmbet pe care nu l-am mai văzut de mult timp. Un zâmbet care apasă tare pe inima mea şi mă face să
