— Te simţi bine?
N-a spus nimic, dar mi s-a părut că văd cum dă încet din cap. Am zgâlţâit-o mai tare. Mama s-a mişcat şi ceva a alunecat de pe canapea, căzând cu o bufnitură pe podea. Mobilul ei.
L-am luat, căutând un indiciu. Parola ei era ziua mea de naştere: l-am deschis cu atingeri rapide şi primul lucru apărut a fost istoricul apelurilor ei. Ultimul număr format era al Urgenţelor – cu doar câteva minute în urmă.
— Mamă! am spus mai imperativ. Ce s-a întâmplat?
O mai văzusem aşa şi altă dată, apatică şi nereceptivă, dar acum părea periculos. Un instinct mi-a acaparat corpul cu frică.
Lumina din cameră se schimbă: strălucirea după-amiezii devine ascuţită. Suliţe de lumini roşii şi albastre. M-am întors, aruncându-mi ochii pe fereastră. Primul lucru pe care l-am văzut a fost maşina poliţiei. Apoi o ambulanţă şi, în spatele lor, o maşină de pompieri. M-am uitat prin cameră, încercând să observ totul. Nimic nu ardea.
167
Nicio alarmă nu suna. De ce era o maşină de pompieri?
Bătăile din uşă erau ca un târnăcop care-mi spărgea ţeasta. M-am îndreptat către sursa de zgomot, dar nu puteam să-mi amintesc picioarele atingând podeaua. Când am deschis, poliţistul mi-a acoperit întregul câmp vizual.
— Bună ziua! a spus el. Răspundem la un apel făcut de o femeie pe nume Dory Sanders.
— Este mama mea, am spus, amorţită.
— Este aici? a întrebat el.
— Nu ştiu ce i s-a întâmplat, am spus eu.
— Putem intra?
— Presupun, adică…
N-am apucat să spun mai mult.
Ea n-a vorbit cu ei şi, ca un efect contagios, poliţiştii n-au mai vorbit cu mine. Întrebările mele au rămas fără răspuns. Au luat-o cu ambulanţa şi au dus-o la spital, iar eu am rămas în sufragerie, întrebându-mă ce naiba se întâmpla.
L-am sunat pe tata de unsprezece ori. N-a răspuns.
Sala de aşteptare mirosea alb-toxic, dar o simţeam portocaliu de con-indicator de trafic. Mi-am înfipt tălpile în podea, sperând că las o pată de noroi sau că o să pisez destul din covorul urât ca să las o urmă.
Invitaţia la pizza se amână, le-am trimis eu mesaj lui Axel şi lui Caro.
— Leigh!
Era prima voce familiară pe care o auzeam de ore bune, dar nu cea pe care o aşteptasem.
— Tina! am spus.
Mătuşa lui Axel. Prietena cea mai bună a mamei.
— Salut! mi-a zâmbit ea slab. Eşti bine?
— Ce se întâmplă?
— Am cumpărat nişte medicamente pentru mama ta şi am venit să
vă duc acasă.
Nu era un răspuns complet.
— Tu eşti gata să mergi?
Atunci a apărut asistenta, împingând-o pe mama într-un scaun cu
168
rotile. Mama nu voia să se uite la mine. Nu voia să se uite la Tina.
— Am luat legătura cu Brian, a spus Tina. O să vină cu prima cursă.
Expresia mamei nu s-a schimbat. Ochii ei erau afundaţi în orbite, bântuiţi, de parcă n-ar fi dormit sau n-ar fi văzut soarele de zile întregi. De parcă cineva i-ar fi stors culoarea de pe faţă. Când mă
uitasem cu adevărat la acea faţă ultima oară? M-am simţit pustie.
Tot drumul spre casă, mama a rămas tăcută şi ca o fantomă.
Asistenta luase scaunul cu rotile înapoi, aşa că Tina i-a pus braţul mamei peste umărul ei şi a cărat-o cum a putut pe uşa din faţă. Eu le-am urmat, văzând-o pe mama cum îşi târa picioarele, cum nici măcar nu putea să-şi susţină propria greutate. Era ca o marionetă căreia i se rupseseră corzile.
Tina adusese ceva de mâncare pentru noi. A încălzit o tocană, a descoperit un platou mare cu orez şi fasole boabe, în timp ce sporovăia cu o veselie forţată.
— Noua pasiune a lui Jorge sunt şopârlele fosforescente. Le ascunde prin casă, încercând să mă sperie. Cobor în miez de noapte la parter, după apă, şi, la baza scărilor, o şopârlă de plastic luminează
