Câteodată era uşor să uit că mama lui a existat; Axel moştenise mare parte din trăsăturile tatălui său. Mă întrebam dacă asta îl supăra. Dacă simţea că lipsa mamei din trăsăturile lui o făcea să pară
prea uşor de şters.
Aici, pe hârtia lucioasă, arătau atât de fericiţi. Dar nu aşa arată toţi în poze? Asta era de fapt ideea, nu-i aşa? Să poţi să te uiţi mai târziu şi să te vezi zâmbind, chiar dacă aparatul foto se închisese şi făcuse clic, în timp ce tu stăteai acolo gândindu-te la toate lucrurile care nu erau în ordine?
Mama lui Axel zâmbea larg. Părul negru îi cădea în bucle dezordonate peste umeri şi purta o rochie de culoarea smaraldului care punea bine în relief coapsele cu forme pline. Se ţinea de braţ cu soţul ei. El stătea stingher, cu câţiva centimetri mai înalt decât soţia lui, dar pierdut într-un sacou cu dungi, închis cu nasturi până jos, prea mare pentru el.
Lângă ei, copila Angie, care ţinea în braţe un elefant de pluş, şi Axel, într-o cămaşă ecosez, uitându-se la mama lui ca la singurul lucru din lume de care avea nevoie.
Am auzit prea târziu foşnetul aşternuturilor. Axel se dăduse jos din pat şi eu n-am avut timp să ascund ce ţineam în mână. M-am întors către el, simţind dintr-odată că n-ar fi trebuit să ating nimic.
Ochii lui au descoperit caietul de desen. A oftat.
Cunoşteam acel oftat. Era sunetul lui când hotăra să mă ierte.
— Îmi pare rău, am spus numaidecât. Ştiu că n-ar fi trebuit, dar m-am gândit că n-o să te superi…
Axel a fluturat din mână, întrerupându-mă, şi a închis ochii.
— N-ar fi trebuit. Dar e în regulă.
Am dat din cap, cu obrajii arzându-mi.
— Am găsit-o deunăzi, a zis el, venind să se aşeze pe canapea.
M-am aşezat lângă el. Mirosea a somn.
— Vrei să spui, fotografia?
— Nici măcar nu-mi amintesc când a fost făcută, a spus el. Dar îmi amintesc rochia aia. Ea o numea rochia-forţă şi o purta numai la
173
ocazii speciale.
— Câţi ani crezi că aveai?
Axel s-a uitat peste umărul meu, privind lung la fotografie.
— Poate şase? Probabil era cu un an înainte să plece.
— Ai fi putut spune?
— Să spun ce?
— Că urma să plece?
Axel s-a lăsat pe spate şi a răsuflat lung şi încet.
— Habar n-am.
— Ţi se părea că părinţii tăi nu se mai iubeau?
Degetele lui urmăreau marginile unei perniţe care începuse să se destrame.
— Habar n-am.
M-am lăsat să alunec pe canapea, aşa încât stăteam întinsă pe spate, cu picioarele formând un pod peste podeaua rece.
— Ştiu că toate emoţiile sunt interioare şi etcetera. Dar mă întreb dacă se observă şi pe dinafară. Poţi spune când oamenii se îndrăgostesc. Aşa că trebuie să existe o cale să vezi şi când nu se mai iubesc, nu-i aşa?
Axel s-a lăsat şi el să alunece, până când ochii noştri au ajuns la acelaşi nivel.
— Poate, presupun.
— Crezi că oamenii pot să se iubească, dar să fie nefericiţi?
— Da, a spus Axel şi a fost cel mai hotărât răspuns pe care l-a dat după mult timp. Categoric!
174
53
Odată, tata şi cu mine am fost la un concert susţinut de un cor, pe care mama îl acompania la pian. Toată lumea îi urmărea pe dirijor, pe cântăreţi, pe solişti – dar noi aveam feţele îndreptate în partea stângă
a scenei. Acolo, mama era aplecată peste un pian imens, mâinile ei căzând grele ca nicovalele, atunci când vocile atacau furtunos, sau fâlfâind uşor ca un porumbel, când vocile pluteau încet şi reţinute.
