158
Era atât de caraghios, dar râsul ei… mi se părea cel mai plăcut sunet din lume.
Întrebarea zbârnâia violet-intens prin toată făptură mea: De ce mi se părea că familia noastră se dezmembra, dacă încă eram plini de atâta dragoste?
Tata a clătinat din cap, zâmbind.
— Pe vremea aia, convorbirile internaţionale dintre Statele Unite şi Taiwan costau trei dolari minutul. Cheltuiam toţi banii pe care îi câştigam pe telefoanele alea.
Un lucru pe care bunicii lui Caro l-ar fi numit romantic. Niciun alt cuvânt nu se potrivea mai bine aici. Dar m-a făcut să mă cocoşez în scaun. Ar fi fost mai bine să deschid subiectul la cină. Mi-ar fi plăcut ca mama să fi fost aici, să audă, ajutându-l să depene povestea, zâmbind şi râzând cu el.
— Hai s-o rugăm pe mama să ne cânte ceva la pian!
Am strâns cupele de îngheţată goale.
Tata mi-a zâmbit trist.
— S-a dus deja sus. În altă seară, poate. Trebuie să îmi fac bagajele.
— Pleci de dimineaţă? am întrebat eu.
El a oftat, încuviinţând.
— La zece. Maşina vine la şapte.
— Bine. Ai nevoie de ajutor?
M-a privit surprins de ofertă. Nu-l mai ajutasem să împacheteze nimic de când eram copil. Obişnuiam să mă simt ca un vânător de comori, căutând prin dulap după pantofii lui eleganţi, alergând la bucătărie după miniperiuţa-şi-pasta lui de dinţi de călătorie. Îmi amintesc umflându-mă de importanţă fosforescentă când mă ruga să-l ajut să-şi aleagă cravatele.
— Mulţumesc, Leigh, dar mă descurc.
I-am ascultat zgomotul paşilor când urca scările. Buf. Buf. Buf.
Precum picioarele unui uriaş izbind greoi în pământul atât de îndepărtat, încât ochii lui nu mai puteau să-l vadă.
159
49
Înnebunesc aici, între vuietul amintirilor mele şi numărarea zilelor, şi ţesut, şi din nou numărare, doar şapte zile rămase, şapte zile ca să găsesc pasărea.
M-am săturat de aduceri-aminte. Sunt sătulă de umbre şi de furtuni împinse la suprafaţa minţii mele, mov întins în brun de lut.
Sătulă de retrăirea trecutului şi a greşelilor.
Ţesusem plasa prea strâns şi trebuia s-o desfac pe toată şi s-o iau de la capăt. Sunt o ratată, îmi spun eu, pentru că de fiecare dată când mă las prinsă în amintiri devin neatentă şi degetele mele se crispează
şi trag şi strâng. Am nevoie de ochiuri mai mari, o împletitură mai largă, o plasă mai mare. Trebuie să fac asta bine, ca să pot captura pasărea. Un suspin de frustrare şi degetele slăbesc strânsoarea. Am din nou o grămadă de panglici subţiri, care acum încep să se încreţească pe la margini, unde a tăiat foarfecă ţesătura de bumbac.
Amintirea altcuiva – de asta am nevoie. Ceva care să mă liniştească
şi să mă relaxeze.
Şi aşa mă trezesc în faţa sertarului, de unde scot iarăşi cutia cu tămâie. Nu au mai rămas multe beţigaşe.
Nu mă uit suficient de aproape ca să le număr: am obosit să
număr. Dar ştiu dintr-o privire că o să le termin curând.
Chibritul este deja aprins, când îmi amintesc că am nevoie de un soi de declanşator. Ca frunzele de ceai.
Scutur chibritul până-l sting şi mă uit prin cameră după ceva care ar putea fi de folos. Frunzele au fost bune, întrucât waipo le-a atins cu mâna ei, iar ceaiul este important pentru ea, un element ancorat în trecutul ei.
Ochii mei se fixează pe cutia primită de la pasăre – nu am atins-o de când a plecat tata. Poate că acum este timpul să-i fac din nou inventarul.
Fotografii. Scrisori. Deschid un plic şi scot scrisoarea. Este o foaie de hârtie acoperită cu litere chinezeşti scrise de mână şi, în spatele ei, o piesă de artă. Un desen vechi de ani şi ani, unul pe care nu-mi
160
amintesc să-l fi făcut. Trebuie că eram mic copil, căci sus e o dedicaţie, Pentru tata, cu un scris atât de groaznic cum n-am mai văzut, cu linii groase, verzi, de pastel uleios, toate tremurate şi descentrate.
Ce caută ăsta în cutie?
Mă întreb ce mi-ar oferi, dacă l-aş arde?
Amintindu-mi cum pana şi ceaiul se transformaseră în cenuşă, mă
